Stiri Ortodoxe

[[Image:David.jpg|right|thumb|Regele David, conducătorul statului Israel şi strămoş al Domnului nostru [[Iisus Hristos]].]]
Sfântul şi dreptul rege ”’David”’ a fost cel de-al doilea rege al Israelului biblic, urmându-i regelui [[Saul]] şi a trăit şi domnit cu aproximativ 1000 de ani înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos (1000 Î.d.Hr.). El a fost de asemenea unul din [[prooroc|proorocii]] Vechiului Testament, autorul Psalmilor şi unul dintre strămoşii Domnului nostru Iisus Hristos.
Pomenirea sa se săvârşeşte în [[Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului]] (11-18 decembrie), precum şi în prima duminică după Naşterea Domnului, împreună cu pomenirea Sfântului şi dreptului Iosif şi a Sfântului Iacob, ruda Domnului.

__TOC__

==Viaţa şi faptele==

A complete account of the life of King David can be found in the [[Old Testament]] starting in [[I Kingdoms|1 Samuel]] 16, the entire book of [[II Kingdoms|2 Samuel]], and [[III Kingdoms|1 Kings]] 1-2. A slightly edited version of this story, along with some additional specifics of the king’s reign, is also found in [[I Paraleipomenon|1 Chronicles]], particularly beginning in Chapter 11.

===Youth===
David was born in Bethlehem as the eighth and youngest son of Jesse. After [[Saul]]’s disobedience to God (see 1 Sam 15), the Lord ordered the [[Prophet]] [[Samuel]] to Bethlehem to visit Jesse and anoint one of his son’s as the new king. As the youngest, David was left in the fields to tend the sheep while the holy man was visiting his father; however, the Lord revealed to Samuel that none of the first seven sons was his Chosen One, and Samuel inquired of Jesse whether he had another son. Then David was called, and Samuel was told to anoint him. A notable quotation concerning David’s righteousness occurs in this passage:
:But the Lord said to Samuel, "Do not consider his appearance or his [i.e. Eliab, another of Jesse's sons] height, for I have rejected him. The Lord does not look at the things man looks at. Man looks at the outward appearance, but the Lord looks at the heart. (1 Sam 16:7) {{ref|1}}

Thus David became the Anointed One of the Lord at a young age. Soon he was called upon to visit the court of Saul, who, having forsaken the Lord, was tormented by demons. David was already a talented harp player, and the music he made soothed Saul. Saul liked David and made him his armor-bearer; David also became fast friends with Saul’s son [[Jonathan]].

[[Image:davidandgoliath.jpg|right|thumb|In this Caravaggio painting, David decapitates Goliath after defeating him. King David was a popular subject in Western art during the Renaissance and afterwards.]] Next, the Israelites were having somewhat of a military stand-off against the Philistines, and two of David’s brothers were waiting in the encampment. Jesse sent David with supplies and to get news of his siblings. Now, at this time a huge Philistine champion (either nine or twelve feet tall) had everyday for forty days emerged into the no-man’s land between the two armies to taunt the Israelites, also declaring that man-to-man combat between him and whatever Israelite took up his challenge would effectively determine which side won the battle. David, outraged, took it upon himself to fight the Philistine with the blessing of Saul. Before the two even came to blows, David had felled Goliath using his sling and a stone that hit Goliath in the forehead. He then cut off Goliath’s head with the Philistine’s own sword, and the Philistine armies fled in terror.

===Flight from Saul===
David’s popularity among the people soon grew; their refrain "Saul has slain his thousands, and David his tens of thousands,"{{ref|1}} implying that David was a mightier warrior, began to haunt Saul, and he became increasingly jealous. Twice while David was playing the harp for Saul, Saul tried to kill him; after the second time he ran away into the field, where he met with his dear friend, Saul’s son Jonathan. Together they devised a way to find out Saul’s intentions towards David and an inconspicuous signal for Jonathan to give to David. When Saul’s anger flared upon finding out that David supposedly had gone home to Bethlehem, Jonathan knew that his father intended to kill David, and told him so. Thus began David’s lengthy exile.

David fled from Saul first to Nob in Israel, where he was helped by the high priest. He then went to the neighboring states of Gath and Moab before coming back to Judah. By then, Saul had the high priest of Nob and (almost) all his sons killed for aiding David. By his time, David had a small force behind him, and the priest of Nob’s one remaining son came and joined them. David’s men next, by the guidance of the Lord, went and defeated a band of Philistines at the city of Keilah.

At this time, David learned that Saul was coming to Keilah to kill him, and so he escaped. Twice during this time David spared Saul’s life, not wishing to lay a hand on the Anointed of the Lord. David and his men continued to hone their fighting skills, all the while running from Saul; they returned to Philistine territory (Gath) again and were protected by the king there for a year and four months. When the Philistines were about to battle the Israelites, though, they sent David away due to fears about his allegiance to them. So he went instead to fight the Amakelites, a tribe that had just plundered parts of both Philistine land and Judah; this victory was a great success for David.

Things weren’t looking up for Saul, however. In a battle with the Philistines three of his sons were killed, and Saul was surrounded and critically wounded. He ended up committing suicide, having himself run through with his own sword. When David heard the news, he lamented the deaths bitterly, particularly that of his friend Jonathan. He then had an Amakelite who Saul had asked to kill him executed for harming the Lord’s Anointed.

===King David===

So David went up to Hebron in Judah and was anointed its king there. He still was not the ruler of Israel proper, though, and Abner son of Ner, commander of Saul’s army, set up another of Saul’s sons on its throne, dividing Israel. Infighting between the houses of Saul and David plagued the land for seven years. Over time David grew continually stronger while the house of Saul was weakened. Eventually Abner came to David and offered to give him the kingship of all Israel, and David agreed with the condition that his first wife, Michal, Saul’s daughter (who had already remarried) be returned to him.

Then the leaders of all Israel’s tribes joined together at Hebron, anointing David king over Israel. At this time David was thirty years old and had ruled Judah for seven years; he went on to rule all Israel for another thirty-three.

[[Image:Jerusalem.jpg|left|thumb|The remnants of the Old City of Jerusalem, taken from the Mount of Olives, complete with glaring Dome of the Rock mosque clouding the landscape.]]Next David captured Jerusalem, which was controlled by the Jebusites, and established its capital there. Ever after it would be known as ”The City of David.”

David next decided to have the Ark of the Covenant brought to Jerusalem; however, after one of the delegation sent to retrieve it, Uzzah, was struck down by God when he touched the Ark, attempting to steady it, David had second thoughts and had it placed in the home of a man near the city. Eventually, seeing the prosperity of this man’s household increase, he brought the Ark into Jerusalem with great ceremony. Seeing the magnificence of his own palace but the Ark only protected by a tent, King David wished to build a temple to house the holy artifact. But the Prophet Nathan came to David and told him of a revelation he received from the Lord, saying that David was not the one chosen to build the Temple, though one of his sons would.

All throughout his reign, David was impressively victorious in military matters: "The Lord gave David victory wherever he went"{{ref|1}} (1 Chr 18:13b). He defeated the Philistines, capturing Gath, and defeating the Edomites, the Moabites, the Arameans, Hadadezer king of Zobah, and numerous other tribes/nations whose names none of us can recognize today.

==David’s family==
At least eight of David’s wives are named in [[Holy Scripture]]. The first, Michal, Saul’s daughter, is noted for scorning David’s prophetic dance upon receiving the Ark of the Covenant; this is why she was said to be barren. The second, Abigail, had lived with her husband Nabal in Carmel when David came through in his flight from Saul. While Nabal refused any aid, Nabal secretly interceded, bringing David many supplies. Afterwards, when Abigail told her husband of the help she had given David, he dropped dead from (seemingly) a heart attack, leaving Abigail free to marry David. The other wives listed (see 1 Chr 3) were Maacha, daughter of Talmai king of Geshur; Haggith; Abital; Eglah; and Bathsheba, mother of [[Solomon]]. He also took "more wives" in Jerusalem. In all, 1 Chronicles lists by name nineteen sons of David.

Several episodes in David’s family life are noteworthy. The first is the famous affair with Bathsheba, one of the few happenings that shows any weakness in King David. One evening the King began to walk around the rooftop of his palace, which overlooked the surrounding city. He saw below him a beautiful woman taking a bath and was seized with lust. He summoned the woman, Bathsheba, to his palace and slept with her. Unfortunately, Bathsheba conceived a child because of this encounter, and her husband Uriah the Hittite had been away on the spring military campaign for some time, making it impossible to claim he was the father. So she sent a message to King David, who immediately called Uriah back to Jerusalem, hoping that he would sleep with his wife. Uriah, however, refused to enter his home, sleeping outside on the steps, out of solidarity with his fellow soldiers camped in tents far from home. The next day David tried to get him drunk and have him go to his house, but this failed as well. So David panicked and sent Uriah back to his commander with an order to put him on the front lines and then withdraw from him, effectively having him killed. Uriah the Hittite then died in battle, and David married Bathsheba. The Lord would not let the affair go unpunished, though, and sent the [[Prophet]] Nathan to David to rebuke him, finally telling David that the child would die. David mourned for his son, spending seven days fasting, weeping, and entreating the Lord for the life of his son, but the child died after this time. Solomon, the future king, was born to David and Bathsheba following the death of their first son.

The next family drama involves Amnon, one of David’s sons, and Tamar, sister of Absalom (another of David’s sons). Amnon fell in love with Tamar, but Tamar was a virgin and refused to have Amnon. Thus Amnon devised a scheme, pretending to be sick and requesting that only Tamar come to his bed and make him food. After he had ordered everyone to leave, Amnon overpowered the resistant Tamar and raped her. Afterwards she pleaded with Amnon to at least marry her and take away her shame, but Amnon sent her away. She went to live in her brother Absalom’s house, despairing her remaining days. Absalom harbored a terrible grudge against Amnon ever after, and two years following the rape he gathered a banquet to which he invited all the king’s sons. Then he killed his brother Amnon.

Absalom continued to cause further trouble after this. Despite the fact that several years later David summoned his son back to Jerusalem and eventually forgave him, after a few more years Absalom rose in popularity amongst the people. He then told David he wished to go to Hebron and worship, but while away he sent messages to all the tribes of Israel, fomenting a revolt to take the throne for himself. David was finally forced to flee Jerusalem because of the uprising, and Absalom claimed his father’s palace and all his concubines. But David had an advisor loyal to him claim to defect to Absalom, and this advisor gave advice that defeated Absalom. David sent specific orders to all his men to only capture Absalom and bring him back unharmed; however, when Absalom got stuck in some low-hanging tree branches riding his horse, David’s military commander Joab (who liked to take matters into his own hands and kill people) drove three javelins into Absalom’s heart while he was still hanging from an oak tree. David mourned bitterly for his son, after which he returned to Jerusalem.

[[Image:Solomon.jpg|right|thumb|David’s son by Bathsheba, Solomon, who ascended to the throne upon David’s death.]]Finally, when David was on his deathbed, another son, Adonijah, conspired with Joab to have himself made king. Bathsheba and the Prophet Nathan counterconspired, though, pleading with David to make Solomon king and informing him of the rebellion of Adonijah. So David had Solomon anointed King of Israel. Adonijah accepted this, with the condition that he be given David’s bedside nurse Abishag as a wife.

After several more episodes of turmoil, David called Solomon to his deathbed and gave him advice on how to rule the kingdom. He died at the age of sixty-three and was buried in his city, Jerusalem.

==David’s legacy==
===As a type of Christ and model king===
King David prefigures our Lord [[Jesus Christ]] in numerous ways. He was the Lord’s Anointed One, or Messiah, a now title applied almost exclusively to [[Jesus Christ|Christ]]. Also, David was a shepherd before he was called to be king; likewise, Christ used herding imagery often in his earthly ministry, as in the Parables of the Good Shepherd, of the Lost Sheep, and of the separation of the sheep and the goats at the [[Last Judgment]]. When David was fleeing from Saul, he was an illustration of the Suffering Servant, most famously described in [[Isaiah]] 53; afterwards, though, he became the victorious king, gaining control over all Israel and defeating its enemies with ease. David’s story is mirrored by Christ’s persecution by the Jews and [[Crucifixion]], followed by his glorious [[Pascha|Resurrection]] and his eventual [[Second Coming]]. David’s humble origins and the fact that he was the least imposing son of Jesse when Samuel anointed him also parallel Christ’s humble earthly status.

Furthermore, David consistently relied on the Lord and thus served as a model king. The Scripture accounts regarding David go out of their way to show his sense of fairness and justice. For example, David rewards all of his men equally, even those too exhausted to continue the chase, after his great victory over the Amakelites (1 Sam 30:23). This episode may be seen as reminiscent of Christ’s Parable of the Workers in the Vineyard ([[Gospel of Matthew|Matthew]] 20). He refused to ever touch his adversary King Saul, was furious about the rape of Tamar, and lamented the death of his rebellious son Absalom, whom he had ordered that no one injure, etc.

===As forefather of Christ===
The concept of the Davidic line (i.e. that the ruler of Israel be directly related to David) became extremely important in Jewish history ever after David. Much of the reason for this can be seen in God’s "Promise to David":
:…I will raise up your offspring to succeed you, who will come from your own body, and I will establish his kingdom. He is the one who will build a house for my Name….I will be his father, and he will be my son…Your house and your kingdom will endure forever before me; your throne will be established forever.{{ref|1}} (2 Sam 7:12-16)

On the surface, this passage refers to Solomon, David’s son, but it may also be extended to Christ. Christ was related to David through [[Joseph the Betrothed]], who was of the Davidic line.

[[Image:Davidharp.jpg|right|thumb|King David with his harp.]]

===As musician: The [[Psalter|Psalms]]===
Besides his role as Saul’s harpist, David composed a large number of the Psalms; whether every single one was written by the king is uncertain. Most of the psalms are prefaced by a few words in both the [[Septuagint]] and Masoretic texts, and 73 of the 150 (or 151, if the one [[Deuterocanon|deuterocanonical]] psalm is included) explicitly name David as their author. Other introductions give even more detail. For example, Psalm 51 (50 in the Septuagint), our most famous psalm of repentance, is said to have been written by David after Nathan confronted him about his affair with Bathsheba. In any case, David’s contribution to church music and liturgics cannot be ignored, as the Psalms figure prominently in Orthodox worship.

[[Image:Templeofsolomon.jpg|left|thumb|A reconstruction of what Solomon's Temple might have looked like.]]

===As Temple-planner===
Although the Lord would not allow David himself to construct the First Temple in Jerusalem, he set aside much gold and finery from his spoils of war to be used in it. He bought the sight of the future Temple, where he built only an altar. According to 1 Chr 28, David himself wrote out the plans for the Temple, which he gave to Solomon, and also arranged the priests who would serve there into divisions, as well as designating numerous weights and measures important in the Temple’s function.

Solomon, David’s son, completed and dedicated the Temple after his father’s death. It stood until approximately 586 B.C., when Nebuchadnezzar and the Babylonians captured Jerusalem.

==External links==
* [http://www.oca.org/FSlives.asp OCA:Lives of the Saints] (search for Dec 17 for the Feast of the Forefathers and Dec 31 for David, Joseph the Betrothed, and James the Just)
* [http://www.cs.indiana.edu/~tju/IChronDavid.html Introduction to I Chronicles: King David]
* [http://en.wikipedia.org/wiki/David wikipedia:David]
* [http://en.wikipedia.org/wiki/Temple_in_Jerusalem wikipedia: Temple in Jerusalem]
* [http://www.comeandseeicons.com/d/saintsd.htm Come and see icons: Listings for David] (Great icons of King David.)
* [http://www.orthodoxphotos.com/readings/messiah/david.shtml The Prophecies of King David]
* [http://www.orthodoxphotos.com/readings/LGOT/david.shtml King David]
*{{note|1}} Scripture taken from the HOLY BIBLE, NEW INTERNATIONAL VERSION®. Copyright © 1973, 1978, 1984 International Bible Society. Used by permission of Zondervan. All rights reserved.

[[Category:Saints]]
[[Category:Biblical Saints]]
[[Category:Prophets]]

==Biografie==

S-a născut în anul 1886 într-un sat din județul Argeș, în familia țăranilor Ioniță și Filofteia Măndiță, primind la botez numele de Nicolae. A absolvit numai cinci clase elementare <ref>[http://www.rostonline.org/rost/mai2007/mandita-apostol.shtml Revista Rost din mai 2007 - ''Apostol sub comunism: părintele Nicodim Măndiță'']</ref>. Între anii 1911-1918 a fost înrolat în armată, participând la campania din 1913 din Bulgaria și la luptele din timpul primului război mondial.

În anul 1920 s-a călugărit la Schitul Măgura-Bacău, cu numele de Nicodim, fiind hirotonit ca [[ieromonah]] în vara aceluiași an. A slujit apoi ca preot misionar în satul Schitul Frumoasa-Bacău (1921-1923), duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni-Roman (1923-1925) și preot misionar în satele Pâclișa-Alba, Hășmașul Ciceului și Leurda Gârboului-Cluj din Transilvania (1925-1935).

În următorii 40 de ani a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935-1945), la [[Mănăstirea Văratec|Văratec]] (1945-1962) și din nou la Agapia (1962-1975). A primit rangul monahal de [[protosinghel]].

În perioada regimului comunist (1948-1964), a scris cărți de învățături duhovnicești, cu conținut anticomunist, care erau multiplicate de colaboratori și distribuite în diferite localități printr-o rețea de colportaj. Acuzat de "infracțiunile de răspândire de publicații interzise", a fost condamnat prin sentința penală nr. 38 a Tribunalului Militar București dată în ședința din 22 ianuarie 1965 la 8 ani închisoare corecțională <ref>[http://www.rostonline.org/rost/mai2007/mandita-sentinta.shtml Sentința penală nr. 38 a Tribunalului Militar București dată în ședința din 22 ianuarie 1965]</ref>. Ținându-se seama de vârsta și boala de care suferea părintele Nicodim, completul Tribunalului Militar București s-a deplasat în orașul [[Târgu Neamț]]. Părintele Măndiță a fost arestat și încarcerat în Penitenciarul Aiud, iar cele 500.000 de cărți confiscate au fost trimise la topit.

După un an și jumătate de închisoare, i-a fost anulat restul de pedeapsă și i s-a permis să revină la Mănăstirea Agapia, unde se retrăsese ca pensionar din anul 1962. A murit la Agapia în anul 1975, la vârsta de 86 ani, și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

==Cărți publicate==
* ”Rugăciunea lui Iisus” (Ed. Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996)
* ”Învățături despre rugăciune” (Ed. Agapis, 1997)
* ”Îndrumar pentru spovedanie” (Ed. Agapis, 1997)
* ”Viața Maicii Domnului” (Ed. Agapis, 1997)
* ”Oglindă Duhovnicească” (Ed. Agapis, 1998)
* ”Vrednicia sufletului” (Ed. Agapis, 1998)
* ”Îndreptar pentru spovedanie” (Ed. Agapis, 2001)
* ”Al cui chip să purtăm?” (Ed. Agapis, 2003)
* ”Dai voință iei putere” (Ed. Agapis, 2003)
* ”Despre păcatul înjurăturilor” (Ed. Agapis, 2003)
* ”Judecata particulară a sufletului omenesc după ieșirea din corp” (Ed. Agapis, 2003; reeditată în 2006)
* ”Pacea părinților cu pruncii lor” (Ed. Agapis, 2005)
* ”Priveghiul creștinesc” (Ed. Agapis, 2005)
* ”Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică” (Ed. Agapis, 2007)
* ”Capcanele iadului” (Ed. Agapis, 2007)
* ”Minunile Maicii Domnului” (Ed. Agapis, 2008)
* ”Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor” (Ed. Agapis, 2008)
* ”Păcatul furtului” (Ed. Agapis, 2008)
* ”Fumatul este un păcat?” (Ed. Agapis, 2008)
* ”Oglindă duhovnicească” – 6 vol. (Ed. Agapis, 2008-2009)

==Note==
<references/>

==Surse==
* [http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicodim_M%C4%83ndi%C8%9B%C4%83|"Nicodim Măndiţă"] – articol în wikipedia
* http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/protosinghelul_nicodim_mandita.htm

==Bibliografie==
* Gheorghe Ionescu – ”Viața și activitatea protosinghelului Nicodim Măndiță (1889-1975)” (Ed. Bunavestire, Bacău, 1996)

==Legături externe==
* [http://www.crestinortodox.ro/protosinghelul_nicodim_mandita_-c308-p298-new.html Protosinghelul Nicodim Măndiță]
* [http://www.rostonline.org/rost/mai2007/mandita-apostol.shtml Revista Rost din mai 2007 - ''Apostol sub comunism: părintele Nicodim Măndiță'']

{{DEFAULTSORT:Maănditțaă, Nicodim}}
[[Categorie:Teologi români]]

C. Baciu, “Brigada “Haş”:… În mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post ca de ostaş; / Aici sunt strânşi “bandiţii” şi preoţimea toată / Din neagra colonie numiţi brigada “HAŞ”.⁴

Preoţii au fost închişi “pentru Biserica lui Hristos”.⁵ Sinistra existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.⁶

În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate.⁷ La mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.⁸ La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.⁹
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnaţi.¹⁰Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere credinţa strămoşească.

Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944, capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste 150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.¹¹

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi ţăranii. “Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist – şi asta într-un regim zis muncitoresc.¹²

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.

Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort.¹³

Prezenţa figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 – 1964 a fost benefică. Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

Părintele Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A executat 16 ani de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.”¹⁴

Grigore Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe când se afla la Aiud, se bucura de o aureolă, de un halou ăn jurul fiinţei dânsului. A fost cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.¹⁵

Părintele Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele: „L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956… N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită… Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor”.¹⁶

Părintele Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă-l va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti la Tg. Ocna. După eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai Lungeanu, cât a stat ăn celulă cu Grigore Caraza, a reuşit să memoreze pasaje din Noul Testament. „Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin alfabetul Morse.¹⁷
Anghel Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur… Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan Schiau, Marin Naidin, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu…” Anghel Papacioc, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet absorbit de rugăciune.¹⁸

Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.¹⁹ „Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”²⁰ Preoţimea, inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru convingeri politice sau alte motive.²¹ Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a fost închis în 1958 şi eliberat în 1963.²²

În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din nici un partid politic şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine. Toată viaţa am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei poporului românesc.²³

Preotul Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de ani şi a ieşit la 52. Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud, timp de zece ani.²⁴

Părintele Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la Şcoala Primară din Crucea. Copilul cel mic a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să primească un telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras vizeta celulei în care se afla fiul cel mai mic pentru a-l vedea. Cu ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Dar totul a fost zadarnic din cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani” unul la altul.²⁵

Un oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri grele. Maromet, unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava, cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă lanţuri. Şi el i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la proces a văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a întins mânuţa înspre mine strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un moment în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru acest motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a ascultat toate acestea, i-a spus: „Scump ai plătit, Popescule! Scump! Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele…”²⁶

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea,

Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi. Printre preoţii întemniţaţi a fost preotul Negruţiu²⁷ (deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr n.n.). A fost arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor.²⁸ Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au suferit în temniţele comuniste.

Părintele Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului 1948. Părintele Zamfir Bârsan a fost închis de mai multe ori şi întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat.²⁹ Martirii din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin nenumăratele lor nevoinţe şi în final au devenit biserică sfântă a lui Hristos.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.³⁰ În lagărul de la Vaslui au fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.³¹ Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă, întărindu-i pe cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele sfinţeniei. Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi credinţa celor încercaţi de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere pentru El.

Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică rugăciune în celule.³²

Părintele Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la Jilava, Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au fost mereulucrătoare în preoţia sa”.³³

Părintele Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai 58 de ani. El a fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creştină şi pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare nevoitor şi trăitor al vieţii filocalice.³⁴ Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că nu i s-a acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion.³⁵ Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt monsh.³⁶

Părintele Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost întemniţat la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor fără de arginţi”. Cu „patrahirul ascuns” pătrundea în spital şi mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea deseori: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă…”³⁷ Această afirmaţi venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.³⁸

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii, excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost estui care au împărtăşit durerea poporului nostru”.³⁹

Ei ştiau că există o dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui Hristos, au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al creştinismului. Cu sufletul neînfricat, au pornit în faţa morţii. Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de slujire la altar, având 9 copii. El nu a făcut niciodată politică.⁴⁰ Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua oară. Părintele Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în închisoarea Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a fost pedepsit pentru că a slujit Învierea.⁴¹
Aceşti creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi crucea şi le-au dus până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creştină ortodoxă. Au fost conştienţi că se aflau închişi pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10). Au fost slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru care şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în credinţă. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37).
Condiţiile de muncă de la minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic erau de exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare, cu monştri însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau oameni, cu identitatea strivită într-un singur epitet: „Măi, banditule”. „Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă aceasta adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că timp de 17 ani nu a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.⁴² O parte dintre temniceri au fost şi foarte superstiţioşi. De pildă când un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut conştienţa.⁴³ Au fost obligaţi să muncească peste măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea normă nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele Mari, în vârstă de 40 de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia să-şi câştige pâinea realizând şi el norma. Pentru el a fost făcută o ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra deşeuri şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.⁴⁴
În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.⁴⁵
La canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era împlinită de bărbaţi, cum a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.⁴⁶ De asemenea, trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat eroic la suferinţe şi jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta Iordache).
La Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au fost aşezate 11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de deţinuţi; la Saligny au fost 2000 (majoritatea femei); la kilometrul 31 – 1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme, 2000; Peninsula (Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte lagăre auxiliare.⁴⁷

În mine au lucrat şi femeile,⁴⁸ pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre sexe.
Din cauza ecploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţa şi în special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se spre locul de muncă.”⁴⁹

Toate acetea par fantezeii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate cruzimile lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată, pornită din credinţa în Dumnezeu, nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu poate fi zadarnicp, ea dă roade.

Regimul comunist, cu caracterul său antiuman, a tratat la fel de inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De „aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”⁵⁰, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul anti-creştin.

„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”⁵¹ La Canal lucrau la cărat pământ cu roaba, lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.⁵² Acestea au fost instrumentele de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.

Condiţiile de la Canal au fost extrem de aspre. Trebuiau să muncească peste puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o gamelă rareori spălată etc.

În ciuda condiţiilor grele în care trăiau aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să crească foarte mult duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele e sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără rezervă… iubeam fără alegere pe toţi şi pe toate… Iubindu-i, cu i sufeream pentru ei… Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”⁵³

Se poate observa că niciodată, până în această grea perioadă pentru creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămpşii noştri nu au fost pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.

Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.

În ciuda acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?”⁵⁴

În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în faţa acestor chinuri aplicate pentru ai distruge.

Părintele N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele comuniste timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942 şi eliberat în seara de 28 iulie 1964.⁵⁵ În 2005 a împlinit 100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta de 100, pe care puţini o ajung în zilele noastre? Existenţa lui dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu lasă să moară trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnzeu i-a dăruit „zile îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta, să fie pentru noi, cei de astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român ăn perioada terorii comuniste anticreştine.

Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos, pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.

Încrederea în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu este o mare forţă, este o minune.Sfinţii martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.

Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”⁵⁶, spune Părintele Calciu.

Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.

Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred în Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte şi de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se teme de moarte, pentru Hristos.”⁵⁷

Concluzia este fără echivoc: distrugeţi această civilizaţie! OK! Şi ce punem în loc? Nimic. Vom fi toţi egali, fără ierarhie şi fără organizare. O utopie.

Postez aici filmul şi m-aş bucura vizionaţi şi să-l comentaţi. Prin dezbatere, ne mai lămurim. Şi putem nădăjdui să păstrăm calea împărătească.

”’Panihida”’ este o carte de slujbă care s-a tipărit separat de [[Molitfelnic]] în 1967 (cu titlul ”Panihidă cuprinzînd slujbele înmormîntării, precum şi alte slujbe ce se săvârşesc de către [[preot]] pentru cei răposaţi”).

Panihida apărută în 1948 se îmbogăţeşte în ediţia din 1967 prin adăugarea:
* rânduielii înmormântării preoţilor şi ”diacon”ilor de mir (luată din Molitfelnicul 1965—1966) şi
* rânduiala înmormântării [[călugăr]]ilor (luată din Rânduielile [[călugărie]]i, tip. în 1951),
* rânduiala binecuvântării şi sfinţirii [[Cruce|crucii]] ce se aşează la [[mormânt]] (luată din Molitfelnicul 1965—1966),
* rânduială, ce se săvârşeşte pentru pomenirea morţilor la 3 zile, la 9 zile şi trei săptămâni de la ziua morţii,
* ridicarea Panaghiei pentru cei răposaţi şi
* 15 [[Pericopă|pericope]] evanghelice, adăugate sub titlul general «Alte [[Evanghelie|Evanghelii]] care se pot citi ca adaus şi podoabă la stâlpi, precum şi în drum spre locul de veci».

Textele slujbelor din Panihidă sunt diortosite (sunt îndreptate ca limbă şi stil) deoarece sunt luate din ediţii ale unor cărţi de slujbă diortosite recent (Molitfelnicul din 1965—66 şi Evanghelia apărută în 1964, din care s-au trecut în Panihidă cele 15 pericope evanghelice de care am vorbit).

==Surse==
* Ene Braniște, ”Liturgica generală”, ed. 1993, p.654-655.

==A se vedea și==
* [[Panihidă]] (dezambiguizare)
* [[Parastas]]

[[Categorie:Cărţi de cult]]