Stiri Ortodoxe

Strigăte care semnalează nevoia sau dorinţa de comunicare

March 14th, 2010

preluat de AICI
Sursa: fragmente extrase din volumul:
FRANCOISE DOLTO- DIFICULTATEA DE A TRÃI,
Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI
Exprimarea sentimentelor
Text apărut în revista Parents et maîtres, nr. 95, noiembrie 1976 (N. ed.)
Fiinţa umană reuşeşte să îşi depăşească sentimentul de nepu­tinţă doar prin cuvânt, prin creaţie; ea este sortită suferinţei din cauza discrepanţei existente între dorinţele ei, care [...]

Categories: Taina Casatoriei

Tags: casatorie, copii, Părinţi, voscreasna No Comments

Gulgute proaspete ale lui Stănculescu, la B1TV şi în ziarul “Adevărul”

March 14th, 2010

Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]
Fostul general Victor Atanasie Stănculescu, osîndit la 15 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei din Timişoara, are regim privilegiat la puşcărie. Ca în toate ţările Uniunii Europene, există şi în România posibilitatea ca puşcăriaşii să beneficieze de întreruperea executării pedepsei pentru rezolvarea unor probleme [...]

Categories: Altermedia

Tags: Altermedia, Istorie alternativa, Mass-media/Cenzura, Opinii, Politica/Servicii secrete, revoluţia din 1989, stiri, Victor Stănculescu No Comments

Pustia, pustiirea şi plânsul de bucurie făcător

March 14th, 2010

Ca să mai uite de sine, omului contemporan i se oferă spectacolul cotidian, prin care i se sugerează că adevăratele evenimente ale vieţii lui se petrec cu totul în altă parte decât în fiinţa sa. De aceea, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el, omul priveşte la televizor la „evenimentele-ştiri“. În consecinţă, ne putem întreba ce mai poate să spună pustia omului contemporan? Ce înţeles poate să dea el părinţilor pustiei? Poate să creadă că este vorba despre nişte însinguraţi aflaţi la periferia existenţei, care nu şi-au găsit rostul în lume. Cum va înţelege el că aceşti părinţi „nu s-au retras în pustie pentru a se sălbătici, ci pentru a îmblânzi în pustie sălbăticia lumii acesteia“?

Cum va înţelege omul că ceea ce trăieşte este sălbăticie, singurătate şi anonimat colectiv şi că toate acestea înseamnă pustiirea fiinţei lăuntrice? Când va avea răgazul să-şi pună întrebarea: „Ce a mai rămas din om?“. Se va mulţumi el oare cu răspunsuri devenite sintagme precum: „obiective pe termen lung“, „economie mondială“, „democraţie“, „daune colaterale“, care invadează spaţiul nostru lăuntric şi ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fără să ia în considerare persoana concretă? „Daunele colaterale“ includ pe toţi cei care mor zi de zi de foame, care-şi pierd viaţa în războaie, care dorm pe străzi. În lumea noastră, totdeauna sunt lucruri mai importante decât persoana vie, concretă. Toată lumea pare să se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupă de omul viu.

Se cultivă, de cele mai multe ori, o învăţătură depravată, care siluieşte şi osândeşte, iar slujitorii acesteia devin funcţionari, simulând, temându-se, minţind într-o lume de carnaval, în care fiecare poate să-şi pună masca zilnică.

Omul şi mândra lume nouă

În lumea noastră nu prea mai este loc pentru oameni. Ei sunt evaluaţi în procente, iar dramele lor personale pot deveni, cel mult, elemente de statistică. Mai mult, potrivit „noilor grile de valori“, în „societatea noastră“, care-şi propune să scoată într-un ritm industrial doar „specialişti“ şi „funcţionari“ şi mai puţin oameni, persoana umană este, şi ea, încadrată la rubrica „prestări de servicii“ sau „mijloc de producţie“. De aceea, după o anumită vârstă, oamenii sunt consideraţi „expiraţi sau neproductivi“, ca orice marfă. Nu mai au valoare pe „piaţa cererii şi ofertei“.

Orice decădere este ridicată la rangul de virtute, iar valorile se pot amesteca după bunul plac al „liderilor de opinie“. Astfel, sfinţii, eroii şi voievozii, care n-au avut nici o emisiune în direct la TV, sunt amestecaţi cu vedetele de orice fel. Maşini, fotbal, internet, confort. Amnezie. Relativism absolut.

Într-o asemenea lume, pustiită de lipsă de prezenţă, cum s-ar mai putea vorbi despre rolul spiritual al suferinţei sau despre plânsul de bucurie făcător al Sfântului Ioan Scărarul? Omul a pierdut înţelegerea sensului real al suferinţei şi încearcă disperat să înlăture durerea, iar dacă nu reuşeşte şi nu o poate înţelege, „nu-i află rostul şi moare lăuntric, deznădăjduieşte“. Cum foarte profund observa marele gânditor şi martir creştin, Mircea Vulcănescu, omul de astăzi, „ştiindu-şi zilele numărate, încearcă totuşi să le înveşnicească cu patima deznădăjduită a celui fără apărare, a cărui moarte de tot nu este decât amânată“. El are o sete de concret, de posesie maximă, „are o tentaţie demiurgică şi crede în întâietatea faptei, îşi caută mântuirea prin faptă, încearcă să-şi organizeze viaţa de aici printr-o făptuire metodică şi raţională“. În lupta lui după fericirea pământească, omul de astăzi a prefăcut lupta vieţii într-o luptă după putere. În această luptă, puterea este concretizată în ban, care este semnul unei anumite puteri de a face ce vrei într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra. Această „putere“ a devenit o valoare în sine. Semnele pustiirii sunt „instanţele aservite ale justiţiei, cu închisori care sluţesc, pervertesc sub motivul reeducării“, cum foarte bine observa Dostoievski în Amintiri din subteran.

Nu putem amâna confruntarea cu veşnicia

Deşi trăim o realitate invadată de un gen de „barbarie, simplificatoare şi aspră“, totuşi viaţa noastră nu este legată definitiv de lumea de aici şi, sub pretextul organizării fericirii pământeşti, nu putem amâna la nesfârşit confruntarea cu veşnicia. Suntem cuprinşi de nălucirea unei false aşteptări paradisiace, dar această aşteptare nu este decât „raiul trist“. Or, Evanghelia a tras o linie despărţitoare între comuniunea de iubire şi de suferinţă a creştinului şi strădania omului după fericirea pământească.

Pentru ca „pustia“ acestei lumi să nu ne pustiască inima, trebuie destrămat mai întâi pustiul din noi. Această alungare a pustiului din noi nu se înfăptuieşte prin reforme sau prin revoluţii ideologice, care mai mult ne împiedică să revenim la noi înşine. Pustiirea include distrugerea umanităţii omului, iar nisipurile pustiului nu sunt altceva decât imaginea timpului vieţii noastre pământeşti în risipire, învolburat, dar nemaicurgând ordonat precum în clepsidră. Această clepsidră măsoară trecerea vieţii, împotmolindu-se în propria-i sterilitate.

Avem nevoie de Părinţii pustiei întrucât aceştia poartă în ei înşişi rodnicia viitoarelor „răsăriri în fiinţă“. Ei sunt coloana duhovnicească în jurul căreia timpul îşi recompune în linişte spirala creşterilor esenţiale, aventura libertăţii, „pasiunea imprevizibilului, dăruire arzândă de sine a ceea ce încă nu este, rostire care rosteşte graiul altora“. Sau, cum spune Fericitul Augustin lui Alipius: „Ce mai aşteptăm? Ce înseamnă aceasta? Auzit-ai oare? Oameni fără ştiinţă se scoală şi cuceresc cerul, pe când noi, cu ştiinţa noastră fără inimă, ne tăvălim în carne şi sânge! Oare pentru că ne-au luat-o înainte ne e ruşine să le urmăm pilda sau mai curând pentru că nici nu ne mai e ruşine de a nu merge pe urma lor?“ (Confesiuni VIII).

Părinţii pustiei ne împărtăşesc strategia duhovnicească prin care să ajungem la „ştiinţa cea împreună cu Dumnezeu“, la părticica dumnezeiască aşezată în om (Dorotei din Gaza), la conştiinţă, care este legea firească a fiinţei interioare. Ei ne ajută să înţelegem cum păcatul este un exil din intimitatea cu Dumnezeu, dar şi un exil al omului afară din el însuşi, potrivit cuvintelor psalmistului: la „râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când mi-am adus aminte de Sion“ (Psalmul 136).

Conştiinţa păcatului este urmată de convertirea lăuntrică prin care ne întoarcem la noi înşine, intrând în cămara sufletului. Astfel, Sfântul Isaac Sirul spune: „De îndată ce omul se retrage dintre oameni şi se adună în el însuşi, mişcările căinţei se vor înfăţişa de la sine în mintea sa“ (Cuvântul 65).

Întoarcerea la sine înseamnă întoarcerea la Dumnezeu în lacrimile căinţei şi în nădejdea Învierii. Odată intrat în sine însuşi şi păcatul fiind părăsit, cel care se pocăieşte trebuie să-şi aşeze raţiunea, judecător al faptelor sale, cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiecare din noi să intre în conştiinţa sa şi punând în sine ca un judecător raţiunea, să aducă în faţa ei toate ticăloşiile sale“ (Omilia a 34-a la Ioan 3).

Atât timp cât refuzăm să ne învinuim pe noi înşine şi încercăm să ne justificăm, este cu neputinţă să dobândim căinţa. Mania autojustificării este păcatul lui Adam după cădere, când a încercat să scape de mărturisirea lui şi a transferat asupra Evei întreaga responsabilitate a păcatului lor comun. La rândul ei, Eva l-a învinuit pe şarpe şi nu a cerut iertare. De aceea Părinţii ne îndeamnă: „Întoarce-te, pocăieşte-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce ştie toate: Tu ştii cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu şi cântă ca David: Miluieşte-mă după mila Ta“ (Canonul cel Mare, Oda a 7-a, Troparul al XIX-lea).

Un necredincios, ascultând slujbele din Postul Mare, ar putea înţelege că ele reprezintă doar o lamentaţie neputincioasă şi nicidecum semnul supremei bărbăţii a omului care are curajul de a-şi asuma chemarea spre veşnicie a vieţii sale. În acest război nevăzut, libertatea umană este chemată să intre în comuniune cu voinţa dumnezeiască prin ascultarea faţă de ea. În Postul Mare, credinciosul se lamentează pentru că nu are nimic bun să Îi ofere lui Dumnezeu: „Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici străpungere; ci Tu Însuţi pe acestea dăruieşte-mi-le mie, Mântuitorule, ca un Dumnezeu“ (Canonul cel Mare, Oda a 2-a, Troparul al XXV-lea).

Lacrimile pocăinţei, semnul omului duhovnicesc

Tristeţea poate fi păcat, dar există şi o tristeţe neprihănită care stă la temelia unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu“ (II Cor. 7, 10). Omul se mâhneşte pentru starea decăzută în care se află, îşi plânge păcatele, se întristează de pierderea curăţiei sale de la început şi suferă din pricina depărtării de Dumnezeu. Astfel, se ajunge în starea pe care o descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie: „În cei ce se străduiesc şi afectele devin bune, şi anume când le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti, de pildă întristarea o pot preface în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urmă a păcatului din timpul de aici“.

Este plânsul un semn al slăbiciunii, al lipsei de bărbăţie? Pustnicul Ioan ne învaţă că şi plânsul e de mai multe feluri, distingând trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic şi lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plânge datorită necazurilor, încercărilor şi durerilor acestei vieţi. Omul psihic varsă lacrimi provocate de conştiinţa păcătoşeniei sale, teama de judecată, meditaţie asupra morţii, memoria vie a bunătăţii lui Dumnezeu Cel care a revărsat permanent harul asupra sa, iar el a răspuns în totală contradicţie cu bunătatea dumnezeiască. Lacrimile omului duhovnicesc izvorăsc din imensa bucurie cauzată de meditaţia lui continuă asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a măreţiei dumnezeieşti, a slavei veacului ce va să vină.

„Plângeţi neîncetat“ este cuvântul de ordine al părinţilor pustiei. Pin lacrimi părinţii anahoreţi au transformat natura şi lumea, făcând din deşert un nou paradis, cum cântăm noi în troparele asceţilor: „Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adânc însutit roditoare ai făcut ostenelile tale şi te-ai făcut luminător strălucind prin minuni cuvioase părintele nostru“. Despre Maria Egipteanca spunem în Slava de la vecernie: „curgerile lacrimilor tale au adăpat pustia toată, făcând-o să înflorească pentru noi roadele pocăinţei“.

„Plânsul este un ac de aur al sufletului“

„L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăveşte, şi cel ce doreşte să-şi agonisească fapte bune prin plâns le agoniseşte. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura şi Părinţii noştri, zicând: Plângeţi, căci altă cale decât aceasta nu este.“

În Cuvântul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcuş, intitulat „Despre plânsul de bucurie făcător“, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte“ (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor înseamnă „valorificarea subtilă şi complexă a afectivităţii, a plânsului şi întristării, a sufletului şi lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie şi seninătate lăuntrică“.

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră lacrimile un semn al dobândirii Duhului Sfânt, o consacrare a omului în Duhul Sfânt: „Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, şi curățeşte murdăria sufletului meu, şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele şi mă fac să strălucesc de sus, pe mine, care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină de relele vieţii“ (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Stăniloae).

Atât Sfântul Ioan Scărarul, cât şi Sfântul Simeon Noul Teolog arată că este necesară o permanentă stare de căinţă, pentru că cel ce nu-şi plânge păcatele zi şi noapte nu va putea vărsa lacrimi nici când se împărtăşeşte. Sfântul Ioan Scărarul arată că „nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat“ (VII, 73). Aceeaşi stare ne învaţă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, când spune: „În absenţa lacrimilor şi a căinţei continue, nici un om nu a fost curăţit vreodată, nici n-a devenit sfânt, nici nu L-a primit pe Duhul Sfânt, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca sălăşluind întru el, nici nu L-a avut niciodată în inima sa“. Şi adaugă: „Atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodată, se umple de uimire şi-l podidesc fără să vrea şi fără durere lacrimile, prin care se curăţeşte ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul în Evanghelie: de nu se va naşte cineva de sus (Ioan 3, 7), spunând «de sus» ar dori să se înţeleagă naşterea din Duhul“.

Asceza, participare la patima lui Hristos

Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naşte din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile şi poftele lui“. Izvorul lacrimilor a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, făcând să înflorească viaţa şi deschizând astfel calea restaurării tuturor celor al căror suflet e secătuit de păcat. Harul străpungerii este rezultatul sinergiei, al împreună-lucrării omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiască, cu planul mântuitor al lui Dumnezeu faţă de om. Străpungerea este, întotdeauna, legată de bucuria eshatologică, în aşa fel încât nu i se pot acorda decât denumiri antinomice, cum ar fi „plânsul de bucurie făcător“ (charopoios penthos) sau „străpungerea bucuroasă-tristă“ (charmolype katanyxis). A petrece astfel întreg Postul Mare ca pe un Paşte neîntrerupt înseamnă a destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veşmântul dumnezeiesc al adevăraţilor creştini, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată nu încetează să preţuiască fiecare zi ca o sărbătoare“ (Scara 7, 38).

Străpungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprimă bine faptul că, din inimă, obârşia şi centrul fiinţei noastre, ţâşnesc lacrimile şi prin ele sufletul şi trupul se reunesc în inimă. Aceste lacrimi reprezintă criteriul principal al discernământului, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc şi duhovnicesc“ (Cuvântul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra păcatului şi înseamnă curăţirea lumii, ele înmoaie asprimea şi lipsa de sensibilitate a sufletului şi din inimă de piatră fac o inimă de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor şi au puterea de a stinge până şi focul gheenei. Cum cântăm în săptămâna a treia din Postul Mare: „Să stingem prin scurgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă“.

Lacrimile şi tristeţea pocăinţei nu sunt o consecinţă a fricii, a angoasei, ci a iubirii desăvârşite care alungă frica. Lacrimile înseamnă întoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, înseamnă lupta pentru a nu uita cine suntem şi pentru ce ne-am născut, lacrimile înseamnă luptă împotriva „tăcerii fiinţei“. Lacrimile sunt anamneza duhovnicească într-o lume lovită de amnezia păcatului: „Ştiu faptele, şi osteneala, şi răbdarea ta… şi că eşti neobosit, dar am împotriva ta că ai uitat iubirea dintâi“.

Ruptura interioară, neliniştea inimii omului până ce se va odihni în Dumnezeu, este preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti. Cum spunea un gânditor creştin, să fim convinşi că vom sluji cu adevărat acestei lumi cu cât ne vom strădui să o vedem într-adevăr la locul ei, aşa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu. Ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, „care niciodată nu cade chiar dacă limbile ne vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica“.(Articol realizat de Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea şi publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 14 martie 2010).

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

March 14th, 2010

Hristos vindecă îndoiala, boala şi nepriceperea duhovnicească

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în acest copil care era chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a întâlnit la tatăl lui. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţina credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând „Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi şi l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca“, S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi Iisus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?”

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferinţă, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credinţă este revolta sau răzvrătirea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni şi produc boli şi suferinţe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Când însă a văzut suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Aduceţi-l la Mine“. Deci şi atunci când mustra pe cei prezenţi pentru necredinţa lor, Iisus rămânea în starea de iubire faţă de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă.Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: „De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi.“ Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede“.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredinţă sau, mai precis, de credinţă slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei, a zis: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.

Pocăinţa şi multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie, recunoscând că nu a avut credinţa suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, ca schimbare de atitudine şi de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căinţă pentru credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, şi cuvintele „Cred, Doamne“ arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. Iar cuvintele „ajută necredinţei mele!“ arată pocăinţa, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinţei mele puţine, ci a numit puţina lui credinţă necredinţă. Şi îndată după ce Iisus a îndreptat pe acest om şi l-a întărit în credinţă, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: „Ieşi din el şi să nu mai intri în el“. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Iisus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului posedat de demoni

Când a văzut căinţa lui până la lacrimi şi mărturisirea întru smerenie a necredinţei sale, dar şi dorinţa de a crede mai puternic, şi efortul său, Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman, care nu a zis „ajută pe copilul meu“ sau „fie-Ţi milă de el“, ci a zis „ajută-ne, fie-Ţi milă de noi“. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Toată suferinţa copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei copilului chinuit de un duh mut şi surd. Şi, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Tatăl devine glasul suferinţei copilului. De aceea foloseşte pluralul: „Ajută-ne, fie-Ţi milă de noi“. Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte şi credinţă puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieşit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca şi când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat şi l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav şi posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă şi de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, dar şi de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia şi căruia îi redă sănătatea – îl redă pe copil tatălui său şi arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor ştiinţa vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau – în sinea lor şi între ei – de ce nu au putut ei înşişi să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: „De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?“ Iar Mântuitorul, ca un Învăţător înţelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat ştiinţa vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune şi prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate şi de a vindeca orice boală şi neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să porunceşti demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, şi nu doar în cuvinte, ci în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândeşte prin rugăciune, prin cerere, prin stăruinţă, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte şi când se smereşte mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se goleşte de sine, de egoism, şi se umple de prezenţa iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt

Apostolii învaţă de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, şi se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare – de patimi drăceşti, de duhuri necurate, de boală şi neputinţă – este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credinţa puternică.

Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea „demoni“ sau „duhuri rele“. De pildă, ei numesc lăcomia „demonul lăcomiei“. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: „Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăceşte.“ Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne învaţă cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete duhovniceşti, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, iar Hristos Domnul lui i-a întărit credinţa şi copilului i-a luat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii, care au copii bolnavi sau chinuiţi de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă întărită şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi „scară a virtuţilor“, „lauda monahilor“, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii“.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile, toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simţim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit şi să vindece sufletele şi trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia şi să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simţit-o tatăl copilului vindecat şi copilul însuşi, spre salva lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin. (Articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 14 martie 2010)

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

[Mioveni] Schimb de Carte Ortodoxa, Cap. 5

March 13th, 2010

Deși a trecut o perioadă destul de mare de la ultimul SdCO Mioveni, cu scuzele de rigoare, facem cunoscută invitația la Schimbul de Carte Ortodoxă capitolul 5.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest frumos și inedit proiect duhovnicesc amintim că acesta a fost inițiat de teologul și scriitorul Laurențiu Dumitru și la acest moment [...]

Categories: Laurentiu Dumitru

Tags: Laurentiu Dumitru, Schimb de Carte Ortodoxă No Comments

Cântare alcătuită în memoria Părintelui Arsenie Boca

March 13th, 2010

[NOTǍ vestitorul] – cu modificările de rigoare; cuvântul “cucernice” a fost modificat cu termenul “cuvioase”.

Categories: Vestitorul

Tags: Duhovnici, Poezii, Vestitorul No Comments

AUDIO: “Vocatia monahala” – de N Steinhardt

March 13th, 2010

AUDIO: “Vocatia monahala” – de N Steinhardt == >> AICI

Categories: Pr. Nicolae Steinhardt

Tags: audio, Dăruind vei dobândi, nicolae steinhardt, rohia No Comments

Ce propovăduiesc oamenii?

March 13th, 2010

de Părintele Arsenie Boca

- unii: lumea aceasta;
- alţii: pe ei înşişi;
- unii: pe diavolul şi lucrările lui;
- iar alţii propovăduiesc pe Dumnezeu, singurii care vor şi vedea faţa lui Dumnezeu (Matei 5,8)

Propovăduirea de Dumnezeu neînfricata vine de acolo că într-unii ca aceştia Dumnezeu şi-a făcut sălaş (Ioan 3, 34) şi Dumnezeu este Cel ce se propovăduieşte pe Sine prin unealta Sa. Singur Dumnezeu preabunul are dreptul să se propovăduiască pe Sine.
Orice altă propovăduire e în afară de Dumnezeu, dacă nu chiar potrivnică.

“Tot cel ce nu e cu Mine, e împotriva Mea” (Matei 12, 30)
Propovăduirea de Dumnezeu vine pe măsura lepădării de sine şi de orice altă propovăduire, ca să faci loc lui Dumnezeu căci El este grăitorul neînfricat.

De ce se răresc păstorii?
De ce slăbeşte propovăduirea lui Dumnezeu între oameni?

Urmările desfrânării: ce copii aduci pe lume:
- părinţii necununaţi (Înţelepciunea lui Solomon 4,6): debilitate congenitală fizică, psihică, boli;
- părinţii beţivi: copii epileptici – îndraciţi, nebunie;
- părinţii cu grad de rudenie: nervoşi criminali.
Necredincioşii în Dumnezeu – propovăduitori ai diavolului.

Categories: Vestitorul

Tags: Duhovnici, predici, Vase de cinste ale Duhului Sfânt, Vestitorul No Comments

[Mioveni] Schimb de Carte Ortodoxa, Cap. 5

March 13th, 2010

Îndosariat la:SdCO

Categories: Ionut Trandafirescu, Site-uri personale

Tags: SdCO No Comments

Ortodoxia in frumusetea ei launtrica

March 13th, 2010

Adrian Popovici
În perioada urcuşului duhovnicesc al Marelui Post, joi, 11 martie, în sala de conferinţe a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a avut loc, începând cu orele 18.00, o întâlnire de suflet, susţinută de părintele Hrisostom Rădăşanu, duhovnic îmbunătăţit, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, care a venit în repetate rânduri la [...]

Categories: Altermedia

Tags: Altermedia, Familie/Societate, General, stiri No Comments

Omul, fiinţa care transcende timpul spre veşnicie, prin nădejde şi pocăinţă

March 13th, 2010

Mantuitorul Hristos si Mama lui

Omul nu poate trai inchis in nici o clipa in prezent El nu e satisfacut niciodata de ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va avea mai mult decat ii da prezentul; sau ca va ramane in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor.

Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte, nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in moarte nu un final, ci mai degraba o trecere, deci sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut, trecand prin moarte din viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta moartea numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-i lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfarsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea, a conchis ca omul este o “existenta spre moarte”. Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.

Omul nu e numai cat se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor ai vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul personal și iubitor. Iar Absolutul, de la care spera ca-l poate satisface deplin, nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea, omul este stapanit de aspiratia spre o adevarata transcendere, care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapanit de aspiratia spre Absolut; el vrea transcenderea spre Absolut.

Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii. Nadejdea tine de fiinta omului, caci aceasta nu poate fi gandita si traita fara o astfel de nadejde. Aceasta ar paraliza orice vointa de activitate a omului, Ar face pe om mort spiritual in fiecare clipa. Viitorul n-ar fi considerat ca facut si de noi sau ca interesandu-ne prea mult. Cugetandu-l astfel, am ramane intr-o atitudine de resemnare fatalista. Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decat al satisfactiilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvant. De aceea, lumea e absurda.

Dar de aici se vede iarasi ca absurdul nu stapaneste asupra lumii decat pentru cei ce nu vad in ea altceva decat ceea ce intereseaza trupul. Absolutul e implicat in reducerea lumii la materie si ta legile ei. Aceasta elimina orice sens din existenta. Dar pe ce se intemeiaza contestarea indreptatirii unei trasaturi atat de esentiale a naturii omului, ca nadejdea si credinta intr-un sens al existentei? Pe increderea exclusiva in ceea ce se intampla cu trupul. Pe negarea intregii complexitati a vietii spirituale, care deosebeste pe om de animal. Pe increderea exclusiva in simturi uitandu-se ca in simturi nu e prezenta numai o senzatie biologica, ci ca lucrarea lor e plina de o constiinta si o gandire.

Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau are foarte putin izvorul de trup. E mai rational pentru om sa creada ca spiritul de care e legata identitatea sa, la care Sine, nu dispare o data cu trupul. Daca omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar si in calitate de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Si atunci are drept sa spere ca existenta sa nu este supusa in intregime unor astfel de legi. Si e indreptatit sa creada ca exista Subiect avand totala putere asupra acestor legi.

Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre o viata viitoare si, o data cu aceasta, si spre o Persoana suprema eterna, Care asigura aceasta viata viitoare si implinirea omului.

(Pr. Dumitru Staniloae)

(Sursa)

Categories: Ortodoxia Tinerilor, Uncategorized

Tags: Abecedar Ortodox, catehism, Ortodoxie, tineri No Comments

Cu noi este Dumnezeu!

March 13th, 2010

Una dintre cele mai frumoase şi mai puternice cântari din Postul Mare este “Cu noi este Dumnezeu”, cântată în fiecare seară la slujba pavecerniţei. Mi-aduc aminte prima dată când am ascultat-o în biserică, nu-mi venea să cred ce versuri frumoase are şi ce forţă interiroară îţi dau cuvintele “cu noi este Dumnezeu”.

De multă nădejede şi linişte mi se umplea inima când toată biserica o cânta în cor, şi toţi priveam cu bucurie la chipul Pantrocratorului şi înţelegeam din privirea Lui pătrunzătoare că nu ne va lăsa niciodată.

Mare taină este muzica bisericească şi multe daruri sunt ascunse ea, şi cei care o gustă n-o mai uită niciodată. (Claudiu)

[There is a video that cannot be displayed in this feed. Visit the blog entry to see the video.]

Categories: Ortodoxia Tinerilor

Tags: catehism, film, Ortodoxie, tineri No Comments

Apel din partea Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures

March 13th, 2010

FORUMUL CIVIC AL ROMANILOR DIN HARGHITA, COVASNA SI MURES
str. Miko Imre, nr. 2, mun. SF. GHEORGHE, jud. COVASNA,
tel./fax: 0267.313534 email: cohara_ro at yahoo . com
www.forumharghitacovasna.ro

—–
A P E L
FRAŢI ROMÂNI din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş!
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, vă cheamă să lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă si să [...]

Categories: Altermedia

Tags: Actiune civica, Altermedia, Forumul Civic al Românilor din Covasna Harghita si Mures, Identitate, stiri No Comments

Kelemen Hunor: un fascist in Guvernul Romaniei

March 13th, 2010

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României
În urmă cu aproape opt ani, Kelemen Hunor, etalîndu-şi agresiunile antiromâneşti, afirmase: „Am spus cu mai multe ocazii – şi nu vom obosi să o repetăm – că, în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal“ (cf. *** «Deputatul UDMR [...]

Categories: Altermedia

Tags: Adrian Păunescu, Altermedia, AntiSistem, Ion Iliescu, Kelemen Hunor, Marko Bela, Minoritati, Opinii, P.U.N.R., Politica/Servicii secrete, secesionism, stiri No Comments

Programul slujirii ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din Duminica a IV-a a Postului Mare (Duminica Sfântului Ioan Scărarul)

March 13th, 2010

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române va participa la slujba Sfintei Liturghii ce va fi oficiată în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” al Reşedinţei Patriarhale.

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei va sluji în parohia Bucecea din protopopiatul Dorohoi.

Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, va sluji la Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Sibiu.

Înaltpreasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, va sluji la Paraclisul Mitropolitan „Toţii Sfinţii” din Craiova.

Înaltpreasfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, va participa la Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, va sluji la Catedrala Mitropolitană şi Arhiepiscopală din Târgovişte.

Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, va sluji la Catedrala Arhiepiscopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Constanţa.

Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, va sluji în Biserica „Naşterea Domnului” din Fălticeni.

Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, va sluji în parohia Ohaba, din judeţul Alba.

Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, va participa la slujba Sfintei Liturghii ce va fi oficiată la Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea.

Înaltpreasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, va sluji în parohia Sibiciu de Sus, Protopopiatul Pătârlagele.

Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, va sluji la Mănăstirea Corbeni, judeţul Argeş.

Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, va sluji la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi.

Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, va sluji în parohia Cintei, Protopopiatul Arad.

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei va sluji în parohia Sărmaş, Protopopiatul Topliţa.

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Iustinian al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului va sluji în parohia Plopiş, Protopopiatul Lăpuş.

Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, va efectua vizite canonice la parohiile Delineşti şi Păltiniş din Protopopiatul Reşiţa.

Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, va sluji la Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Salonta, Protopopiatul Tinca.

Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, va sluji la Mănăstirea Strehaia din judeţul Mehedinţi.

Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, va sluji la Biserica Sfântul Nicolae din localitatea Fundulea, Protopopiatul Lehliu.

Preasfinţitul Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, va sluji Mănăstirea „Sfântul Fanurie” din Siliştea Gumeşti, Protopopiatul Roşiorii de Vede.

Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, va sluji in parohia Sfântul Ierarh Nicolae-Bolintin Deal, Protopopiatul Bolintin.

Preasfinţitul Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanaţilor, va sluji la parohia Jitaru, Protoieria Slatina I.

Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, va sluji la Mănăstirea „Sfinţii 40 de Mucenici” din Valea Teilor, Protopopiatul Niculiţel.

Preasfinţitul Petroniu, Episcopul Sălajului, va sluji în parohia Dominin, Protopopiatul Jibou.

Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, va sluji la Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Deva.

Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, va sluji la Biserica “Sfântul Gheorghe” din Stockholm.

Preasfinţitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande, va sluji în parohia „Sfântul Toma” din Dandenong, Australia.

Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar patriarhal, va sluji la Catedrala Patriarhală.

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va sluji la Mănăstirea „Radu Vodă” din Capitală.

Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, va sluji la parohia „Vecerd”, Protopopiatul Agnita.

Preasfinţitul Irineu Bistriţeanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Clujului, va sluji în parohia „Sfântul Ştefan” din cartierul Mărăşti, Protopopiatul Cluj.

Preasfinţitul Vasile Someşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Clujului, va sluji la Mănăstirea „Buna – Vestire” din Cormaia, Protopopiatul Năsăud.

Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, va sluji în parohia Mehala din Timişoara.

Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, va sluji la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Drăgăşani, judeţul Vâlcea.

Preasfinţitul Ioachim Băcăoanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, va sluji Catedrala Arhiepiscopală din Roman.

Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, va sluji în Parohia „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din oraşul Baia Sprie, informează Radio TRINITAS.

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Profilul „Generaţiei Messenger”, analizat de tinerii liceeni din Alba Iulia

March 13th, 2010

Mai multe asociaţii din Alba Iulia au organizat astăzi, 13 martie, o întâlnire a tinerilor din municipiu. Aproximativ 150 de liceeni au discutat despre profilul aşa-numitei „Generaţii Messenger” şi despre felul în care tinerii din ziua de azi comunică, se împrietenesc, îşi petrec timpul şi socializează pe internet.

Mai multe informaţii a oferit pentru TRINITAS TV, părintele Florin Croitoru, Directorul Centrului de Misiune şi Tineret din cadrul Arhiepiscopiei Alba Iuliei: „Temele pe care le avem în discuţie sunt «Prieteniile prin lupa messengerului», «Pe mess nu eşti penibil. De cine te temi cel mai mult?», «Limba messenger – cum ce şi cât comunicăm în viaţa de zi cu zi», «Avem un suflet. Ce facem cu el?», «Care este arhitectura timpului liber?» şi «Tinerii pe facebook». Aceste întâlniri se doresc a fi un eveniment în cadrul cărora tinerii să se întâlnească, să comunice, să se cunoască între ei şi să construiască împreună proiecte pentru comunitatea în care trăiesc şi pentru Bisericile lor”.

Întâlnirea a avut loc începând cu ora 11.00, la Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia.

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

March 13th, 2010

Biserica Ortodoxă se va afla mâine, 14 martie, în Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paşti numită şi a Sfântului Ioan Scărarul. Această Duminică este închinată Sfântului care a scris lucrarea ,,Scara virtuţilor” sau ,, Scara Paradisului”, pentru a le arăta oamenilor importanţa urcuşului duhovnicesc spre învierea sufletului. Cuviosul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a veacului al VII-lea, intrând de tânăr în viaţa monahală. Timp de 40 de ani s-a nevoit într-o peşteră din Muntele Sinai.

Mai multe informaţii a oferit pentru TRINITAS TV, părintele asistent Georgian Păunoiu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti: „În această perioadă a Postului Mare avem nevoie mai mult ca oricând de repere. Şi consider că Scara Sfântului Ioan este un astfel de reper. Sfântul Ioan însuşi ne este călăuzitor prin această carte pe care citindu-o putem descoperi importanţa efortului pe care noi trebuie să-l facem prin post, prin rugăciune şi prin dobândirea virtuţilor pentru a ajunge la Sfintele Pătimiri şi la Sfânta Înviere”.

Sfântul Ioan Scărarul este pomenit de Biserica Ortodoxă şi în ziua de 30 martie.

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Părintele Profesor Dumitru Popescu, mentor a zeci de generaţii de teologi

March 13th, 2010

Profesorii şi studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti deplâng trecerea la cele veşnice a Părintelui Academician Dumitru Popescu, eminent dascăl de teologie, care a reprezentat timp de patru decenii învăţământul teologic universitar românesc. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al mai multor Universităţi, părintele a modelat sufletele a zeci de generaţii de slujitori ai sfintelor altare şi ai învăţământului teologic din ţara noastră.

Mai multe informaţii a oferit pentru TRINITAS TV, părintele profesor doctor Nicolae Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti: „Este unul dintre cei mai buni profesori pe care i-a avut Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi am avut fericirea un colaborator şi un om apropiat al părintelui timp de foarte mulţi ani şi anume din anul 1975 de când am venit în Institut şi până la pensionarea sa survenită în anul 2004 am fost împreună. L-aş numi Teologul sintezelor, fiindcă era un cap foarte sistematic, un om cu o minte organizată cum rar am întâlnit”.

Alte informaţii preţioase aflăm de la părintele lector doctor Gheorghe Holbea de la aceeaşi Instituţie de învăţământ: „L-am cunoscut pe părintele profesor Dumitru Popescu în anul 1988, deoarece am fost doctorand timp de trei ani la Teologie Dogmatică în Cadrul catedrei de Teologie Sistematică. Este un profesor care încearcă pe de o parte să integreze ştiinţa şi cultura teologiei provocând acest dialog. De asemenea, părintele încearcă să dea ecumenicităţii o dimensiune ortodoxă.”

Părintele a trecut la Domnul în dimineaţa zilei de 10 martie. Dumnezeu să-l odihnească!

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu a fost înmormântat

March 13th, 2010

Părintele academician Dumitru Popescu a fost înhumat astăzi, 13 martie, la cimitirul ‘Belu’ din Capitală. Slujba de înmormântare a fost săvârşită de un sobor de ierarhi şi preoţi, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia funebră a avut loc în Biserica „Sfânta Ecaterina” – paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, informează Radio TRINITAS.

Zeci de credincioşi, clerici, precum şi foşti şi actuali studenţi teologi care l-au avut drept dascăl şi îndrumător sau doar au studiat lucrările părintelui Dumitru Popescu şi-au luat rămas bun de la cel care a dominat, timp de patru decenii, învăţământul teologic universitar din ţara noastră. Au fost prezenţi academicieni, oameni de cultură, reprezentanţi ai autorităţilor de Stat şi toţi împreună au întregit cortegiul ce însoţeşte, în mod natural la trecerea la cele veşnice, o personalitate de talia părintelui Popescu. Slujba a fost săvârşită după rânduiala specială a înmormântării clericilor de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos şi Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar Patriarhal, înconjuraţi de părinţii profesori ai Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Părintele academician Dumitru Popescu a fost un teolog remarcabil, distins om de cultură şi de înaltă ţinută morală, a afirmat, în cuvântul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Cea mai mare realizare, în plan teologic, a părintelui academician Dumitru Popescu o reprezintă generaţiile de preoţi şi teologi formate sub îndrumarea sa a afirmat academicianul Alexandru Boboc, care a enumerat direcţiile contribuţiei lăsată, în urma sa, de cel trecut la Domnul: „A doua latură o constituie prezenţa sa în viaţa spirituală a ţării, o prezenţă de prestigiu prin pregătirea sa multilaterală. Eu vin din Direcţia «Istoriei Filosofiei» care a fost o disciplină unită totdeauna cu dezvoltarea teologiei de-a lungul veacurilor. Ne-am înţeles din primul moment foarte bine la capitolul colaborarea nu numai dintre filozofie şi teologie, ci dintre filozofie şi toate formele culturii. Am desfăşurat împreună activitate de dezbateri. Toate acestea s-au concretizat în lucrările la care s-a referit şi Preafericirea Sa, în special «Teologie şi cultură», o lucrare de deschidere cred, în cultura noastră teologică care pune în atenţie valenţele aplicative ale teologiei, cu planuri multiple ale culturii şi ale vieţii contemporane în genere”.

Catedra de Teologie Sistematică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti îl pierde pe cel mai strălucit reprezentant al său de la părintele Dumitru Stăniloae până astăzi, a spus, la final, părintele profesor Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Justinian Patriarhul din Bucureşti: „Cosmologia teologică pe care a dezvoltat-o având ca premise esenţiale învăţătura despre Iisus Hristos Logosul creator şi cea despre raţionalitatea creaţiei i-a permis să reia şi să adâncească dialogul dintre Teologie şi Cultură, absent de câteva decenii în spaţiul Ortodoxiei româneşti. Faptul acesta a fost bine apreciat nu numai în cercurile teologice, ci şi la nivelul celei mai înalte instituţii de cultură «Academia Română» care mai întâi l-a premiat, apoi l-a primit în rândurile sale.”

Cortegiul funebru s-a îndreptat, apoi, spre cimitirul Bellu, unde părintele academician Dumitru Popescu se va odihni alături de cele mai însemnate personalităţi ale neamului românesc.

Părintele academician Dumitru Popescu a trecut la Domnul, miercuri, la vârsta de 81 de ani. Decesul a survenit la Spitalul Clinic de Urgenţă ”Sfântul Ioan” din Capitală.

Dumnezeu să-l odihnească !

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

March 13th, 2010

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat astăzi, 13 martie, slujba de înmormântare a Acad. Pr. Prof. Dumitru Popescu. La încheierea acesteia Preafericitul Părinte Patriarh a rostit un cuvânt către familie şi îndoliata adunare, intitulat UN TEOLOG CREATOR DE SINTEZE ŞI PROMOTOR AL DIALOGULUI, pe care îl vom reda în continuare.

UN TEOLOG CREATOR DE SINTEZE ŞI PROMOTOR AL DIALOGULUI
- Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu (1929-2010) -

„Am aflat cu profundă durere în suflet de trecerea din această viaţă a Părintelui Academician Profesor Dr. Dumitru Popescu, teolog remarcabil, distins om de cultură şi de înaltă ţinută morală.

Dumnezeu a rânduit să-l cheme la Sine în această perioadă de urcuş spre Înviere, poate tocmai pentru că viaţa sa, dăruită cu pasiune şi jertfelnicie slujirii învăţământului teologic şi semenilor, devenise ea însăşi un urcuş al teologhisirii în lumina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Dorim să omagiem personalitatea regretatului Părinte Academician Dumitru Popescu, binecunoscută şi apreciată atât în mediul teologic universitar românesc, cât şi peste hotare.

Preocupat de evidenţierea legăturii dintre teologie şi cultură, care are o importanţă esenţială pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană, în gândirea sa teologică Părintele Profesor Dumitru Popescu îmbină fidelitatea faţă de contribuţiile predecesorilor săi şi faţă de experienţa eclesială ortodoxă, cu înnoirea permanentă a abordărilor sale teologice, fiind atent la viaţa actuală a Bisericii şi la provocările venite din partea culturii şi ştiinţei din timpul nostru. Larga sa deschidere spre teologiile altor Biserici, uneori într-o manieră critică, alteori într-una irenică, a contribuit la avansarea dialogurilor teologice intercreştine şi în acelaşi timp la afirmarea specificului Ortodoxiei universale şi româneşti.

Ceea ce particularizează în mod deosebit activitatea didactică şi opera teologică a părintelui Dumitru Popescu este dimensiunea interdisciplinară sau pluridisciplinară a abordării tematice. Între temele dogmatice predilecte se numără învăţătura despre Sfânta Treime, care este relaţionată permanent cu eclesiologia, cosmologia, antropologia şi cu învăţătura despre Sfintele Taine.

A doua temă dogmatică preferată este cea hristologică, fapt demonstrat nu doar prin numeroasele lucrări de specialitate, ci şi prin aceea că tratatul său de dogmatică, apărut în anul 2005, a fost intitulat Iisus Hristos Pantocratorul. În domeniul hristologiei contribuţia părintelui profesor Dumitru Popescu poate fi sintetizată şi definită prin dezvoltarea unei teologii despre Hristos-Logosul divin creator, ceea ce-i va permite să relaţioneze într-o manieră nouă capitolul hristologic cu cel cosmologic şi cel antropologic.

Contribuţia substanţială în domeniul teologiei dogmatice a părintelui profesor Dumitru Popescu este dublată de cea în domeniul teologiei fundamentale sau apologeticii. Prin faptul că a fost cel dintâi teolog care după 1990 a elaborat studii valoroase privind raportul dintre religie şi cultură, religie şi filozofie, religie şi ştiinţă, religie şi artă, a iniţiat şi dezvoltat un curent înnoitor în teologia românească, apreciat deodată în Biserică şi în societate. Cel mai concludent argument în această privinţă este faptul că mai întâi volumul Teologie şi cultură a primit premiul Academiei Române pe anul 1993, iar ulterior autorul a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române.

Prin viaţa şi opera sa, Părintele Profesor Dumitru Popescu va rămâne un model de fidelitate şi slujire a Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale, un model luminos şi inspirator pentru generaţia tânără, prin competenţa sa academică, prin tenacitatea sa, prin nobleţea sa sufletească şi prin modul în care a reuşit, cu înţelepciune şi multă dragoste, să îndrume şi să formeze generaţii de studenţi, astăzi slujitori ai sfintelor altare sau ai catedrelor de teologie.

Pasiunea sa pentru sinteze teologice actuale, competenţa sa ştiinţifică şi vocaţia sa de preot vrednic şi dascăl emerit au făcut din el o coloană de lumină a teologiei româneşti, şi o pildă demnă de admiraţie.

Rugăm pe Hristos Domnul Cel înviat din morţi să odihnească sufletul robului Său, Părintele Profesor Dumitru Popescu, în lumina cea neînserată a Împărăţiei Sale unde drepţii ca luminătorii strălucesc, să mângâie familia îndoliată şi pe toţi cei care azi sunt întristaţi de plecarea sa dintre noi”.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Categories: Basilica

Tags: stiri No Comments

Pr Mihail Pomazanski – TAINA CUNUNIEI

March 12th, 2010

din Teologie dogmatica ortodoxa
de Pr Mihail Pomazanski
Editura Sophia
TAINA (SACRAMENTUL) CUNUNIEI
Scopul familiei creştine

După cum se ştie, familia constituie celula fundamentală a organismului societăţii, fiind nucleul şi temelia societăţii. Şi în Biserica luptătoare a lui Hristos familia este o unitate de bază a trupului Bisericii. Prin urmare familia creştină în sine este numită în scrierile Apostolilor [...]

Categories: Taina Casatoriei

Tags: casatorie, voscreasna No Comments

Noi, femeile, suntem daruri făcute bărbaților

March 12th, 2010

preluat de AICI

Răspunsuri oferite de Maica Siluana Vlad în cadrul emisiunilor “Trepte spre cer”, realizate de Ramona Bădescu la 3TV Craiova în anul 2006

Putem privi și pe soțul sau pe soția noastră ca pe un dar de la Dumnezeu?
Ramona Bădescu: Toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi și [...]

Categories: Taina Casatoriei

Tags: Bărbat/Femeie, casatorie, Maica Siluana, voscreasna No Comments

Părintele Arsenie Papacioc despre Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie | Despre Hristos şi despre noi

March 12th, 2010

Categories: Vestitorul

Tags: conferinte, Duhovnici, Vestitorul, video No Comments

Dragomirna ieri si azi

March 12th, 2010

Asilma
Construit în anul 1609 de episcopul Anastasie Crimca, aşezământul de cult se află în localitatea Mitocu Dragomirnei, judeţul Suceava. Având o vechime de peste 400 de ani, mănăstirea menţionată se remarcă prin câteva particularităţi, unice în ţara noastră.
Capela mica din cimitirul Mănăstirii Dragomirna, şi având hramul „Sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan Evanghelistul”, a fost construita [...]

Categories: Altermedia

Tags: Altermedia, Cultura/Contracultura, Identitate, Religie/Traditii, stiri No Comments

Puterea ortodoxiei şi declinul poporului

March 12th, 2010

Un batran cu fata supta si brazdata de ani, cu ochii mici si infundati in orbite se ridica de la locul lui si porneste inspre partea din fata a incaperii. Are un aer respectabil, asa incat cei din primele randuri, observandu-l s-au ridicat cu totii in picioare.

Costumul negru, cu coatele roase nu iti dadea impresia ca ar fi un om instarit si nici ca ar face parte din categoria spumoasa a societatii in care traia; ochii-i patrunzatori strabateau sala in lung si in lat ca si cum ar cauta undeva o figura cunoscuta, apoi privirea i se opri in pamant. Asa stand acolo, pe scena larga si cu mii de ochi privindu-l, se simtea parca neajutorat. Sala se intindea mai mult decat un teren de fotbal, iar scaunele negre din stanga salii, ocupate de inaltele fete bisericesti ale vremii aruncau asupra lui o oarecare neliniste.

Incepu sa despature o hartie pe care o scosese din buzunarul interior al hainei si dregandu-si vocea incepu sa vorbeasca cu un glas tremurand: – Dragii mei, stiti ca totdeauna am iubit poporul nostru scump, istoria noastra si radacinile noastre arata ca nu am fost niciodata un popor ingenuncheat. Istoria noastra veche precum si radacinile noastre dovedesc ca suntem un popor puternic! Sala se umplu de urale, iar in spatele salii se auzeau fluieraturi. Noi, continua cand sala se mai potoli, cei din aceasta sala, nu putem ignora aceasta spita a noastra, nu putem da uitarii marile noastre victorii: am invins paganii, am invins cotropitorii, am invins armate de temut si am ramas stapani pe acest pamant!

Iar atunci cand cotropitorii au venit si ne-au calcat pamantul si credinta, ne-am dat sangele dar nu am renuntat la acest popor si nici la credinta ce pe vremea aceia il inflacara. Noi suntem urmasii Sfantului Apostol Andrei. Apoi continua, cu o voce mai domoala. Dar dragii mei, noi nu mai avem credinta Sfantului Apostol! Cand a rostit aceste cuvinte, in stanga salii pe scaunele negre, incepu o foiala care il facu pe batran sa tresara. Isi aduna mintile si icepu din nou, mai apasat: Ceea ce nu au reusit sa faca popoare intregi, si anume sa ne ingenuncheze, facem noi azi fara sa ne oblige nimeni. Poporul roman este ingenuncheat in coruptie, este ingenuncheat intr-o iluzie ce-l cuprinde ca un somn plin de vise frumoase, dar nu vede si nici nu aude nimeni ca patul in care dormim a luat foc.

Vorbele Parintelui Cleopa: “Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.”, au ajuns sa fie minciuna cand se aplica acestui popor. Nu coruptia ne-a ingenuncheat, ci noi ne-am aruncat in genunchi in fata ei. Brancoveanu s-ar rasuci in mormant daca ar vedea starea in care am ajuns. Oare pentru asta si-a pus el capul in joc? Ca noi sa ne batem joc de valorile adevarate? Oare Hristos pentru asta a murit? De fiecare data cand auzeau numele Hristos, cei din sala deveneau mai tacuti si parca o liniste nevazuta se aseza peste ei. Il priveau tinta pe batran si afara de cei din primele randuri, nimeni nu vazu ca o lacrima se scurse prelung pe fata lui scrijelita de incercari. Ne plangem ca avem un guvern corupt, dar oare nu sunt preotii nostri cei care au facut campanie electorala pana si in biserici? Oare in guvern nu sunt tot de-ai nostri, ei nu reprezinta poporul roman? Unde e credinta lui Hristos?

Dragii mei, eu is batran, am trait si le-am vazut pe toate, mare parte din viata mi-am petrecut-o in temnitele comuniste, apoi peste mine au trecut ani si ani si va spun cu mana pe inima: nu am vazut nimic altceva decat un popor ingenuncheat. In trecut ne-am luptat cu paganii, iar acum am ajuns noi pagani. Un popor vandut coruptiei nu este unul ortodox. Ortodoxia noastra, oricat de frumoasa, nu ar trebui sa fie o ortodoxie de duminica! Ea trebuie sa fie o ortodoxie de fiecare zi! In acel moment, fetele bisericesti de pe scaunele negre il tintuira din priviri ca pe o cruce: era semn ca batranul si-a depasit sfera laica.

Mosul nu se lasa descumpanit si se intoarse pe jumatate cu spatele spre ei, nu din lipsa de respect ci pur si simplu sa scape de intimidarea ce-o aruncau prin privirile lor. Isi spunea in mintea lui ca va vorbi atat cat va putea, nu au ce-i face decat sa-l ponegreasca apoi prin comunicate oficiale in coace si in colo. E drept ca daca vor ei, el nu va mai avea dreptul sa vorbeasca unor asemenea multimi. Nu avea mult timp, trebuia sa spuna ce are pe inima. Oameni buni, ascultati-ma – spuse din nou parca insufletit de-o putere noua, un crestin adevarat nu e ala care merge in toata duminica la biserica, dar de luni pana sambata se intoarce la coruptia lui tacita.

Ori suntem crestini sapte zile din sapte, ori o lasam mai moale cu toata aceasta harababura. Nu va dati seama ca noi ne strigam sus si tare credinta, dar suntem atat de ipocriti incat nu mult dupa asta ii infundam banu’ in buzunar la nu stiu care doctor pe motiv ca sa aiba mai multa grija de noi? Eu am umblat mult prin spitale, boala mea o cere – nu ca mi-ar placea mie. Si pe unde am umblat, rar am vazut pe vreunul care sa nu bage banu’ in buzunaru’ doctorului. O fost care n-o dat pentru ca n-o avut, dar restul o dat aproape toti. Cine n-o dat am fost eu si altii cativa, oricum din parohia noastra nu cred ca as cunoaste vreunu’. Asta-i viata?

Voi nu va dati seama ca coruptia in Romania e intretinuta de popor? Fiecare cuvant pe care-l spunea nemultumea tot mai mult fetele bisericesti, dar desi cunostea riscul la care se expune, mosul nu se lasa: – Daca poporu’ nu da mita si nici nu ia mita, atunci cum de suntem printre primii la coruptie? Putem da vina pe ateii din tara? Nu, nu putem da vina decat pe noi. Oricum, la noi sunt foarte putini deocamdata. Dar, daca suntem atat de corupti, cum de mai avem tupeul sa ne credem mari ortodocsi? Si cum de avem tupeul sa mai spunem ca “viata poporului nostru e credinta cea dreapta in Hristos”? Cei mai multi din sala asta nu ati deschis Biblia decat din intamplare si mai spuneti ca sunteti crestini.

Mersul la biserica nu te imboarda in rai! Nu stiti voi ca este scris ca Dumnezeu se uita la inima omului nu la fata lui? Credeti voi ca putem ascunde coruptia venind la biserica? Viata unui popor crestin arata cu totul altfel, oricum acel popor nu poate fi corupt pana in maduva oaselor, cum suntem noi. In acest moment, mosul lua o hotarare radicala. Isi inalta privirile spre sala si intreba: – Cati dintre voi ati deschis Biblia in ultima saptamana, sa se ridice in picioare. Parca dintr-un automatism, toti preotii se ridicara, dar in sala batea vantul, un baietandru de vreo19 ani cu o geaca de piele neagra si cu un cercel in ureche se ridica si el, mai in spate cu vreo doua randuri, cam prin randul al saptelea se mai ridica un barbat si o femeie, dupa cum aratau erau sot si sotie.

In coltul din dreapta mai era un barbat cam de 40 de ani cu ochelari din aceia grosi, cum se spune: de tocilar. Cam aici se incheie lista, iar in sala erau pe putinul 500 de persoane. Nu indraznesc, continua mos Leonte, caci asa il chema, sa va intreb acum cati dintre voi au dat mita. Ma indoiesc ca s-ar ridica cineva in aceasta multime si sa recunoasca, si macar daca am fi astia din sala asta dintre cei mai sfinti, dar, Doamne miluieste-ne, nu suntem. Va rog, confratii mei, luati Sfanta Scripura in mana si cititi, striga mos Leonte, si nu uitati ca noi, daca vreunul dintre noi avem viata, avem viata asta in Iisus Hristos care ne-a mantuit si S-a dat pentru noi pe Cruce.

Cand a rostit batranul cuvantul Cruce, toata sala se ridica in picioare si isi facu semnul Crucii, mosul de asemenea. Vedeti, striga mosul, cand am rostit cuvantul Cruce, v-ati ridicat cu totii. Nu e greu pentru nimeni sa-si faca Cruce, in tara noastra nu e o rusine. Dar care dintre voi ar umbla cu Biblia pe strada in Arabia Saudita? Sectantii umbla cu Sfanta Scriptura prin tari din acestea periculoase mai mult decat umblam noi cu Crucea prin tara noastra. Dar oare crestinismul nostru inseamna numai Cruce? Oare nu inseamna el si Hristos? Nu inseamna el si a cauta “dreptatea lui Dumnezeu” asa cum zice Matei 6:33? Unde sta dreptatea lui Dumnezeu intr-un neam corupt? Cine a cautat dreptatea lui Dumnezeu in sangele lui Hristos?

Ca asa zice Sfanta Scriptura. Si cine a cautat dreptatea lui Dumnezeu in Biblie? In acest moment, un preot de frunte se ridica si i se alatura batranului. Incepu sa ii multumeasca si batandu-l cu palma pe spate il privi cu ochii lui ascunsi sub niste sprancene groase. Lua microfonul si continua: – Noi preotii strigam in gura mare zi de zi ca poporul roman este ortodox. Dar mos Leonte ne-a aratat ca ne inselam. Ne-a aratat ca un om incarcat de ani si care a suferit pana la sange pentru Numele lui Hristos poate avea mai multa intelepciune decat unul dintre noi: si e drept, stim ca intelepciunea o da Dumnezeu, nu o castigam noi. Ne-a aratat ca intre o viata crestina de fatada si una adevarata, diferenta nu e in a face semnul Sfintei Cruci, un crestin adevarat il iubeste pe Dumnezeu cu toata puterea Lui. Copiii mei, va incurajez si eu.

Luati Sfanta Scriptura si cititi-o. Am ramas cu gura cascata cand am vazut ca in afara de noi, soboru’ preotesc, s-au ridicat mai putini care citesc Scriptura decat putem numara pe degete. Astazi, la conferinta anuala a parohiei noastre, va incurajam, si cred ca fratii parinti care sunt cu noi aici sunt cu totii de acord, sa traiti vieti vrednice de numele pe care il purtati. Daca numele de crestini vine de la Hristos, atunci sa traim si noi in vrednicie de acest Nume. Asa cum zice Scriptura la 1 Ioan 2:6: “Cine zice ca petrece intru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa sa umble.”. Preotul il lua pe batran pe dupa umar si il trecu intr-o camera din dos. Intre timp, enoriasii stateau la coada pe holul de la intrarea in sala de conferinte si asteptau cu sufletul la gura sa isi cumpere una din cartile negre si cu semnul Crucii pe ele: asteptau sa isi cumpere o SFANTA SCRIPTURA.

Mos Leonte este fericit ca, desi laic, a fost lasat sa-si duca discursul la capat: el stia oricum ca este un adevarat preot al lui Iisus Hristos.

In memoria lui mos Leonte, personaj fictiv care si-a pus numele in slujba trezirii neamului romanesc, sa ne traiesti mos Leonte!

(Marius – Blogul Big Bang)

Categories: Ortodoxia Tinerilor

Tags: catehism, Ortodoxie, tineri, Viclenia-actuala No Comments