“(…) Aşadar va sosi atunci vremea să fim cu toţii judecaţi, să intrăm în veşnicie după cum ne-am pregătit în viaţa trecătoare de pe pământ. Şi care va fi criteriul după care vom fi judecaţi? El se regăseşte într-un cuvânt simplu din Vechiul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ceea ce cere de la noi Mântuitorul Hristos e simplu, la îndemâna tuturor. Nu ne spune să-i eliberăm pe cei întemniţaţi, nici să-i vindecăm pe cei bolnavi sau să-i îmbogăţim pe săraci, ci doar să-i vizităm, să le spunem o vorbă bună, să le dăm un ajutor cât de mic, după putinţa fiecăruia. Dragostea de semeni e la îndemâna fiecăruia dintre noi.
După cum spune părintele Nicolae Steinhardt, pentru prima dată în predica lui Hristos, accentul cade pe om. Nu sunt vorbe mari, ci o învăţătură de bun simţ, aşa cum o formulează şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”. Iar dacă ne întrebăm ce înseamnă a-l iubi pe cel de lângă noi, Hristos răspunde cu pragmatism. Lui I S-a dat judecata pentru că este Fiul Omului, este om ca şi noi, ştie cum stau lucrurile, care sunt durerile şi suferinţele noastre de zi cu zi, şi ne arată criterii foarte concrete.
În cuvintele lui despre judecată, nu găsim, cum spune tot Nicolae Steinhardt, „nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic, ‚idealist’, mistagogic, tainic, pitagoreic, isihastic, ‚sublim’ ori extransenzorial şi parapsihologic”. Ci lucrurile elementare: să-i hrănim pe flămânzi, să le potolim setea celor însetaţi, să-i vizităm şi să le spunem o vorbă bună celor bolnavi şi din închisori.
Din punctul de vedere al falsului idealism care răspunde unor probleme concrete cu vorbe mari şi pompoase, se poate spune că Hristos e un materialist. E un contrast pe care-l putem observa şi astăzi:vorbim mult şi facem puţin. Auzim discursuri despre progres, dar uităm despre viaţa de zi cu zi a celui de lângă noi, ne lăudăm că luptăm pentru omenire, dar uităm de omul concret, cerem drepturi peste drepturi şi facem, pasămite pentru a ajuta aşa-numitele pături defavorizate, documente şi rezoluţii interminabile în cadrul unor reuniuni festiviste, unde se cheltuie bani din care s-ar putea hrăni un sat întreg timp de mai multe săptămâni.
Să iubeşti omenirea e uşor, pentru că omenirea nu e decât o vorbă, un concept abstract. Real e omul de lângă noi, cu micile lui mizerii, de multe ori enervant, cu tabieturi stupide şi nevoi care ni se par absurde, cu necazuri care de cele mai multe ori nu au aură de măreţie tragică, dar care pe el îl dor la fel de tare. Pe acesta trebuie să-l ajutăm, lui trebuie să-i spunem o vorbă bună, pentru el trebuie să jertfim cât de puţin din timpul nostru preţios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că unele fapte bune nu au ca piedică sărăcia. Nu ne trebuie bogăţii pentru a vizita un bolnav sau un om aflat în temniţă şi a-i spune un cuvânt de încurajare. Cu aceşti oameni de lângă noi se identifică Hristos. Cel Care este Dumnezeu, fără început, extratemporal şi atotputernic, se coboară până la a avea nevoie de mila noastră. El ne spune astăzi că fiecare faptă bună pe care am făcut-o pentru unul dintre semenii noştri o socoteşte binefacere făcută Lui. Ne cere ca, având milă de cel de lângă noi, să ne fie milă de El. Să ne gândim că, în orgoliul nostru, ne simţim umiliţi cînd cuiva îi e milă de noi. Dar Fiul lui Dumnezeu atât Se smereşte, încât ne roagă pe noi, făptura Lui, care suntem praf şi pulbere, să ne fie milă de El. Mai mult, acesta este criteriul după care ne va fi judecata – să-L vedem pe Hristos în toţi năpăstuiţii pe care-i întâlnim.
Vedem din pilda de astăzi că sunt puşi faţă în faţă, ca pentru comparaţie, cei mîntuiţi şi cei care merg în iad. Pe primii Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu”, celorlalţi le spune pur şi simplu „blestemaţilor”, pentru că Tatăl nu blesteamă pe nimeni, ci pe aceia îi arată ca osândiţi chiar faptele pe care le-au făcut. Vedem de aici că singurii oameni care nu se mântuiesc sunt de fapt cei care nu vor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată şi că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de El pentru oameni, în timp ce focul cel veşnic este „gătit diavolului şi îngerilor lui”.Deci Dumnezeu nu a pregătit pedeapsa pentru niciun om, iar cei care se duc către ea o fac doar refuzând mila lui Hristos revărsată asupra semenilor. Şi vor fi judecaţi cei osândiţi, după cum învaţă părintele Arsenie Papacioc, pentru răutăţile pe care le-au făcut şi pentru cele făcute de alţii din cauza lor, pentru bunătăţile pe care nu le-au făcut şi pentru cele pe care alţii nu le-au făcut din cauza lor. (…)
*
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Partenie al Lampsakului, un om care a împlinit cu asupră de măsură porunca iubirii aproapelui. A trăit în secolul IV, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost uns episcop al Lampsakului, care astăzi se află în Turcia şi poartă numele Lapseki. A convertit oraşul, păgân pe atunci şi din marea sa credinţă şi iubire de oameni a săvârşit nenumărate minuni: a alungat demoni, a vindecat o femeie de metastază şi chiar a înviat trei oameni.
După moarte, a rămas un timp într-un con de umbră, dar a început să fie din nou cunoscut în zilele noastre. Acest lucru s-a întâmplat pentru că astăzi, după cum spune un părinte îmbunătăţit, Porfirie, trăim în vremuri asemănătoare cu cele în care a venit Hristos. Trecem printr-o perioadă de apostazie, de credinţe păgâne în zei şi semne şi energii, o perioadă în care scăderea credinţei şi a iubirii între oameni se îmbină cu nenorociri abătute peste noi.
Sfântul Partenie are o mare putere împotriva influenţelor demonice, dar este şi mare vindecător de cancer, această boală atât de prezentă astăzi. Mărturiile despre vindecările lui minunate se înmulţesc, iar unii dintre cei care vorbesc despre ele sunt contemporani cu noi. Un grec pe nume Stefanos Stefanou a început să aibă probleme cu cancerul din 1982, iar în timp i s-au descoperit, în ciuda operaţiilor şi a tratamentelor, multiple metastaze. A fost vindecat însă cu ajutorul sfântului, care i s-a arătat şi l-a întărit. Medicii mărturisesc că vindecarea lui nu s-a putut face doar cu ajutorul tratamentului. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie însărcinată din Atena, căreia i-a fost detectată o tumoare, ajungând să aibă 5% şanse de supravieţuire. Trăiesc însă şi ea, şi copilul ei, prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Partenie. Medicii se bucură şi ei, dar nu-şi explică. O femeie ajutată de el a scris şi cartea, tradusă în română, care mărturiseşte despre vindecarea ei minunată. Chiar şi cineva apropiat mie a fost operat de o formă de cancer cu probabilitate de recidivă, însă a rămas sănătos prin mijlocirea Sfântului Partenie, a Maicii Domnului şi a altor sfinţi. De aceea socotesc un prilej providenţial faptul că în această duminică am putut spune acest cuvânt, pentru a-i mulţumi făcându-l cunoscut. Astăzi capul său răspândeşte uneori din senin mireasmă frumoasă, iar pe vechiul său mormânt, aflat astăzi în Turcia, chiar şi mulţi musulmani au găsit vindecare de boli.
Sfinţii lui Dumnezeu ne ajută chiar şi în nevoile noastre cele mai mici, şi cu aceasta ne întoarcem la cele spuse de Mântuitorul Hristos la Judecata Sa. Trăim vremuri grele, ale lepădării de credinţă. Putem însă trece prin ele cu ajutorul credinţei şi al faptei. Creştinismul nu e, cum spun unii din afara Bisericii, trăire abstractă în lumea ideilor, o spiritualitate nerealistă. Există un pragmatism creştin prin care nu lăsăm rugăciunea, dar nu uităm nici că cel de lângă noi are nevoie de pâinea cea de toate zilele. Nu habotnicia, nu tipicăreala, nu calendarul ne mântuiesc, ci ajutorul dat celor din nevoi. Astăzi cei mai mulţi dintre noi nu suntem postitori ca cei din vechime. Dar ce putem face, să facem: să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar şi prin faptele iubirii de semeni. (…)
(Această predică a fost rostită în biserica Adormirii Maicii Domnului – Pitar Moş din Bucureşti, pe 7 februarie 2010)
O pagina web exhaustiva despre Sfântul Partenie din Lampsakos, VINDECĂTORUL CANCERULUI şi al TUTUROR BOLILOR, IZGONITORUL DEMONILOR, DEZLEGĂTORUL VRĂJILOR şi FARMECELOR şi MARE FĂCĂTOR DE MINUNI (cuprinzand inclusiv acatistul, paraclisul, slujba, troparele, etc.)
de Mihai-Silviu Chirilă (http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/)
Așa-zisa revoluție portocalie din Ucraina s-a încheiat. Iulia Timoșenko a pierdut alegerile prezidențiale la o diferență, estimată de pravda.ru, de 5% față de câștigător, prorusul Ianukovici. Ucrainenii au demonstrat că până la urmă au fost de „5% de ori” mai deștepți decât românii, care l-au votat pe ultimul mohican portocaliu, speriați desigur [...]
Dacă bagi mâna în zăpadă…îngheți (e filosofie tare, nu?!)…numai că vietnamezii și chinezii stau în zăpadă ca să fie recrutați la armata specială. Dacă stai în gheață îngheți…Și o femeie a murit de vie sub zăpadă…pentru că o avalanșă a acoperit-o. Lacul Bâlea a înghețat și s-au patinat pe el…Și cum a ajuns la concluzia televiziunea x, să îi filmeze pe ale zet tocmai acolo, așa, pe ditamai iarna?!
Eu nu înțeleg deloc, dar deloc, cum pot fi oamenii atât de nebuni, încât să îndrăznească să meargă cu capul gol pe o asemenea iarnă toridă, cu minus 30 de grade. Vântul bătea, avalanșa venea, gerul crăpa munții…reportera, cetățeanul, cetățeanca cu capul gol, pentru că nu au la ce să îl folosească…în mijloc de noapte, de ger, de ce mai vrei și nu mai vrei.
Câtă fudulie…ca să mori?!!!!Și apoi vin la tine că genunchi, că reumatism, că fac infarct sau au cine știe ce boală…dar bagă ca sparții în ei, merg aiurea, nu dorm nopți în șir. Ochi injectați de alcool sau de stat în televizor și în computer. Una e să lucrezi și alta e să pierzi timpul, ca prostul, zile în șir pe filme, jocuri și imagini.
Dacă OTV e cusoacra…am văzut că și Antena 3 are cunoscutul părinților. Fata gravidă, vine la mama ei cu viitorul…și vomită în baie. El o bușumă pe soție, pentru că a avortat fără știrea lui. Reporterul se bate pentru rating sau filmul e pentru film, că nu mai înțelegi nimic?
Românii, se pare, și cei mai fără școala actoriei, au încpeut să se creadă actori. Toată lumea se actoricește. Apoi se uită la televizor ca să vadă cum s-au bătut ei când i-a filmat televiziunea. Și televiziunea mai vrea ca să le dau eu film, cu zăpadă, furtună, cutremur, ei i-au bani grei și eu mă uit ca proasta în târg la ecran…
Zăpadă prea multă…Astăzi m-a durut coloana de atâta scris. Și scrisul are repercusiuni…dar nu ca prostia. Totuși…
Dacă intrați cu mâinile în zăpadă…nu uitați că nu veți putea avea mâini noi…dacă degerați!
Iadul e o namilă roșie…dracii sunt negri și urâți, fără față…Domnul, Sfinții Îngeri și Sfinții au față…iar nevoința e interioară. Scara aceasta nu este exterioară, ci interioară și, pentru fiecare, are greutățile și concretețea ei.
Motto: Tendinţa de schimonosire
și inversare a lucrurilor aparţine
vrăjmașului neamului omenesc
– diavolul și a tuturor acelora care-i
slujesc.
Cum aţi primi dacă de ziua nașterii d-voastră prietenii și cei dragi v-ar aduce în dar un sicriu?! Sau cum veţi reacţiona dacă la mormântul părinţilor sau buneilor d-voastră aţi vedea că cineva cântă cântece vulgare, joacă hora și stau [...]
Ev. Matei 25:31-46 “Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toţi sfi nţii îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele [...]
Este necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „re-educare“, întrucât ea – ca şi alte noţiuni universal-valabile, cum ar fi „libertate”, „democraţie”, „justiţie”, „adevăr”, „om” - are, in contextul marxism-leninismului, un cu totul alt conţinut. Marxism-leninismul îl declară pe om dumnezeu. Natura, viata, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric.
Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Aceştia trebuie distruşi în primul rând.
Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus, pentru că nu poate fi supus.
Religia, arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon.Numai demonii şi oamenii, conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei. Prin urmare, educarea în spiritul materialismului istoric – adică „reeducarea” - estedemonizarea omului, mutilarea sufletului, uciderea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.
Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului si al ateismului. Pornind de la Renaştere şi Umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.
Explicaţia mai simpla a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe, convingere si libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că, atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure şi să-l insulte.
Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Şi, minune! – ne spune Macarenco, fără a lepăda masca ipocriziei. A doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să vezi, să vezi şi să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus şi docil.
Ei bine, la Piteşti am aflat ce se petrecuse cu acel copil reeducat de Macarenco, într-o noapte dormită între copiii reeducaţi. Căci Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi.
După Marx,colectivitatea, datorită mediului, ajunge la conştiinţa de sine şi preia toate funcţiile autoguvernării sale, deci şi pe cea a reeducării. Ea exclude automat posibilitatea oricărei conştiinţe contrarevoluţionare, a oricărei atitudini contra sistemului. In această viziune s-au experimentat şcoli fără profesori, cu autoinstruire, autoeducare şi autoconducere colectivă. Până şi notele le acordă colectivitatea. Se consideră astfel că nu în om se produce cunoaşterea, ci între oameni, în colectivitate.
Noi credem că, dimpotrivă, adevărata cunoaştere se produce în om, iar conştiinţa nu este produsul mediului, ci e înnăscută şi se formează liber, în funcţie de aspiraţiile fiecăruia.
In încheiere Macarenco ne spune, plin de mulţumire, că nu a dat niciodată o palmă vreunui elev al său.Dar el a organizat teroarea colectivităţii prin otrăvirea elevilor lui şi transformarea lor în călăi – şi tocmai asta nu o mărturiseşte.
De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu demonic pe care sistemul ateist tinde să-l generalizeze în întreaga societate omenească.
Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş.Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni, dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului. (…)
Portrete din “reeducare”
Noi vom încerca doar să schiţăm, în linii generale, câteva portrete tipice din reeducare.
*
C., un tânăr matur spiritual. Pe cât de frumos ca bărbat, pe atat de splendid pe dinăuntru. Integru. Aspirând după cea mai autentică spiritualitate creştină. Demn, dar şi cu o vie conştiinţă a pacatului. Mistic, dar inteligent şi dinamic. Student eminent şi luptător neînfricat. Un om perfect echilibrat, beneficiind atât de o structură armonioasă, cât şi de o educaţie aleasă.
Ideile religioase se îmbinau fericit cu cele socio-politice. Pentru el politica însemna ideal, ţinută morală, atitudine cavalerească. Credinţa lui era vie, dinamică, optimistă şi puternică. Viaţa sa lăuntrică bogată şi intensă îi dădea o ţinută lucidă şi atragătoare. Era deci o personalitate deplin conturată când a intrat în „tură” la Piteşti.
A fost torturat timp de şapte luni şi nu a cedat. Era considerat un erou. Şi a venit sfârşitul reeducării fără ca el să fi căzut. Mulţi l-au lăudat, dar şi mai mulţi l-au luat drept argument pentru a-i acuza pe cei ce se compromiseseră. C. însă a spus:
Nu sunt un erou, ci un norocos. M-a ocrotit Dumnezeu. Şi asa, prin oprirea reeducării, am fost salvat. Nu ştiu ce s-ar fi putut petrece cu mine dacă se continua tortura. In acele împrejurări nimeni nu poate garanta o rezistenţă infinită. Se cuvine deci să nu ne pripim să rostim aspre sentinţe despre cei ce au trecut pe aici.Este cu mult mai de folos ca cei ce nu au trecut prin reeducare să ia aminte la experienţa acelora şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că au fost ocrotiţi de El! Am avut avantajul că am intrat în reeducare cu o conştiinţă bine formată, că aveam deja o experienţă de luptă şi rezistenţă, că însaşi natura mea e fericit alcătuită şi, în fine, că nu s-au exercitat asupra mea, în intensitate, torturile pe care le-au îndurat alţii.
C. a rămas acelaşi om simplu şi totuşi complex, mistic şi totuşi realist, tolerant şi totuşi necruţător. I-a ajutat pe prietenii săi să iasă din iadul „restructurării”, ca un bun camarad. A rămas optimist (poate ceva mai trist), puternic (poate ceva mai prudent), echilibrat, dar cu mult mai adâncit în sine însuşi, împreună cu Iisus pe care Il iubea.
Nu-i urăsc, mai spunea el despre torţionari, în fond toţi sunt nişte victime, dar problema nu este elucidată. Ţurcanu şi-a luat pedeapsa. Ne doare ceea ce s-a petrecut, deoarece dovedeşte orientarea greşită a unei epoci istorice. E greu de explicat ura dezlănţuită acolo – ea are, de altfel, alte origini – însă metoda şi aşa-zisa „restructurare” sunt consecinţa unor orientări de veacuri. Simplificând, totul a fost posibil datorită omului fără Dumnezeu, adică materialismului paroxistic. Deşi au reuşit să distrugă oameni şi suflete, ei au încheiat o epocă, deci de fapt nu au reuşit decât să discrediteze materialismul istoric cu toate implicaţiile lui. Procesul nu s-a terminat. Lumea are încă nevoie de suferinţă până va ajunge să se împace cu Dumnezeu.
*
B. era un tânăr inteligent şi vesel, puţin flecar, puţin flegmatic, cam superficial şi pus pe joacă cu viaţa. Deşi respecta oamenii de înaltă ţinută, dovedind că poartă în el o reală ierarhie a valorilor, tânărul se juca de-a compromisul şi abilitatea, încercând să cocheteze cu satana. Se zice chiar că făcea unele mici servicii autorităţilor. Dar nu se avânta prea departe. Când a intrat în „tură”, a încercat să fie abil şi s-a declarat gata să conlucreze cu reeducaţii. Jalea lui a fost însă mare, căci de repetate ori a fost prins cu ocaua mică şi bătut cumplit. De atunci revenea mereu la tortură, căci îşi pierduse creditul în faţa lui Ţurcanu. Se pare că datorită atâtor autodemascări a fost obligat să-şi descarce toate ascunzişurile vieţii şi sufletului, dar nu s-a transformat niciodată în călău.
Atunci ceva s-a întâmplat în sufletul său. El nu mergea la biserică, dar credea. Acum însă Il descoperise pe Dumnezeu înlăuntrul său ca o Biserică vie.Ii repugnau superficialitatea şi păcatele din trecut. Nimeni nu bănuia ce se petrece în sufletul său. Credeau că s-a prostit, şi după ce l-au zdrobit, l-au lăsat la o parte.El insă se ruga, cădea înaintea lui Dumnezeu, îşi jelea păcatele.Când reeducarea a luat sfârşit, a făcut o mărturisire vrednică de cea mai adâncă umilinţă. Plângea. Nu-şi ridica ochii din pămant, trăia numai pentru a fi iertat. Nu mai zâmbea, el cel surazator de odinioară. Tăcea, el care era plin de vervă. Era trist cel ce fusese altădată atât de vesel. Căuta orice prilej pentru a se umili. Părăsise toate preocupările pentru a se concentra numai si numai asupra mântuirii sale.
Ţinea însă să mărturisească cele ce se petrecuseră cu el, nu numai pentru sensul lor personal, ci probabil şi pentru importanta lor umană, istorică, spirituală.
*
Ghe. era un tânăr inteligent şi dotat cu o memorie colosală. In reeducare, după ce se trecea de „şocul revoluţionar” şi se cerea sa devii activist, fiecare îşi căuta o formulă de compromis cât mai acceptabilă. Ghe. nu putea să se transforme în ucigaş şi nici in delator. Credea în Dumnezeu şi era prea inteligent pentru a putea să accepte „restructurarea”; şi totuşi trebuia să joace rolul de „restructurat”.
Ţurcanu a descoperit în memoria lui Ghe. un soi de creier mecanic de care avea nevoie în stenogramele şi clişeele imense ale reeducării. Era prea complicat să se cerceteze vrafurile de declaraţii ori de delaţiuni, operaţiune pe care Ghe. o îndeplinea cu fidelitate. Deci Ţurcanu îl ţinea lângă el şi-l folosea ca o „memorie” a celor ce se petreceau în reeducare. In acest fel Ghe. Era mulţumit că nu contribuie cu nimic la mizeriile de acolo. Făcea o operaţiune mecanică, păstrându-şi însă libertatea sufletească.
El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el, iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să ră mână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu, într-o intensitate ieşită din comun.
Atunci nu numai că a înţeles ce este restructurarea cu întregul ei suport ideologic, ci a pătruns şi în spiritualitatea creştină cea mai profundă. S-a hotărât deci să-şi dedice viaţa lui Hristos, dacă va mai avea zile.
Când s-a înscenat procesul lui Ţurcanu a fost şi el implicat şi acuzat de Securitate. Pe uşa celulei din Ministerul de Interna unde era anchetat a săpat în lemn, cu migală: „mor nevinovat”. Şi s-a resemnat. Dar cu toate strădaniile securiştilor de a-l implica, a rămas numai ca martor al acuzării. El este unul dintre oamenii care pot mărturisi lucruri inedite despre Ţurcanu.
După eliberare şi-a dăruit viaţa, sufletul şi munca lui Dumnezeu, cu o forţă care ne înspăimântă şi ne cutremură, căci dimensiunile tragediei acestei conştiinţe sunt uriaşe.
*
V. era un tânăr cu un chip frumos şi ţinută demnă. Inteligent şi intransingient. Era dur până la necruţare cu duşmanii, cu trădătorii, cu dubioşii, cu inconsecvenţii.Nu suporta umilinţa creştină, care era pentru el un fel de degradare. Credea nelimitat în propriile sale puteri şi se afirma categoric, definitiv, absolut.
Era distant şi rece în relaţii. Acorda cu multă zgârcenie prietenia sa. Era un singuratic şi admira supra-omul. Infiera cu necruţare orice i se părea a fi nedemn şi dezonorant. Adept al luptei totale, nu accepta nici cel mai mic compromis cu duşmanii. De asemenea, nu accepta nici o slăbiciune omenească, nu ierta pe nimeni şi i-ar fi fost imposibil să creadă că el însuşi ar avea nevoie de iertare. Era atât de plin de el însuşi, încât se credea perfect. Teoretiza pedepsirea şi răzbunarea.
Despre credinţă refuza să vorbească. Işi făcuse un Dumnezeu al lui, pe dimensiunile sale sufleteşti. Mulţi îl considerau orgolios, alţii credeau că e un farseur, el însă dispreţuia astfel de păreri şi nu-şi pleca urechea la ele. Criteriul lui de a judeca oamenii şi lumea era onoarea, o onoare fără compromisuri, fără oscilatii, fără temeri, fără căderi. A respins cu indignare toate ademenirile ce i s-au oferit şi a suferit stoic privaţiunile îndurate. Aşa a intrat în reeducare, acuzând pe „restructuraţi” de trădare. A fost unul dintre cei mai chinuiţi oameni şi a dovedit o rezistenţă rar opusă de cineva acolo. Au fost necesare şase luni de cumplite torturi, umiliri şi înjosiri până ce a cedat, adică, în vocabularul reeducării, a ajuns la „şocul revoluţionar”.
Când s-a prăbuşit, în sufletul lui s-a făcut întuneric, a devenit fiară, a trecut în cealaltă extremă, căci era lipsit de flexibilitate şi supleţe sufletească. Pentru el nu exista decât ori-ori.Şi întrucât s-a prăbuşit omul de onoare, a devenit o bestie. Şi se afirma cu aceeaşi orgolioasă atitudine, cu aceeaşi impenetrabilă conştiinţă. A făcut mult rău fără urme de regret, sadic.
Apoi a trecut teroarea reeducării, dar el a rămas pe poziţia sa. Când alţi reeducaţi îşi plângeau soarta şi căderea, el se afirma sus şi tare „reeducat”. Nu a primit nici un sfat. Nu şi-a făcut nici un prieten. A rămas într-o singurătate glacială şi întunecată.
Nu putea să accepte că a greşit ori că s-a compromis. Nu se justifica, ci avertiza orgolios că va lupta toată viaţa contra deţinuţilor şi deci, zicea el, „feriţi-vă de mine!”. Nu o zicea ca un avertisment sentimental, ci ca o bravadă a ticăloşiei, pe care o transforma în ţinută personală.
Nici când a ieşit din temniţă, sub influenţa familiei şi a societatii, nu a fost mai bun. A rămas un delator, dar tăcea, fiindcă aici nu avea cui să dea socoteală de trecutul său, întrucât era necunoscut. Chipul lui era aspru, privirea rece, gestul nervos, sufletul închistat, vorba săracă. Nu ştim dacă înainte de moarte va pătrunde căldură în inima sa, dacă sufletul lui se va umili, dacă orgoliul lui va ceda, dacă Dumnezeu va fi primit în locaşurile lăuntrice ale inimii sale.
Aceste portrete şi multe altele neconsemnate aici sunt mărturia vie a monstruoasei mutilări sufleteşti care a fost opera de reeducare din Piteşti. Ea s-a desfăşurat la ordinele şi sub protecţia Securităţii locale, a Securităţii din Bucureşti şi a iniţiaţilor Comitetului Central al Partidului.
Nu cunoaştem decât elementele de jos ale ierarhiei care a condus reeducarea, printre care amintim: generalul Nicolski, colonelul Popic, colonelul Dulgheru (aceştia doi din urmă au emigrat apoi în Israel ori în America), calonelul Zeller (care s-a sinucis sau i s-a înscenat o sinucidere) colonelul Caller, colonelul Cârnu şi conducerea Penitenciarului Piteşti.
Daca vaccinurile au eradicat epidemii, de ce se mai administreaza acum cand nu mai sunt epidemiile?
Ca sa nu mai fie alte epidemii, ar zice unii.
Sa credem deci ca guvernantii nostri incheie din ce in ce mai multe contracte de milioane si zeci de milioane de euro cu Big Pharma (marile companii farmaceutice) din grija pentru [...]
Tiberiu Lovin ne amintea, într-un articol de ieri, de interviurile luate de Flori Bălănescu lui Paul Goma, omul care a îndrăznit să spună adevăruri incomode în vremuri în care alții au turnat adevăruri comode pentru continuitate iar Dorin Tudoran, după două scrisori deschise către oameni insensibili la sincerități brutale, îi scria ieri d-lui Teodor Mărieș, încă în greva foamei, să nu devină martirul unei indiferențe speciale.
Da, e bine să-i vezi pe oamenii care te depășesc în curaj, frumusețe, bun simț sau onestitate!
Dacă nu: rămâi tot la fel de suplu ca hârtia igienică.
Într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, se pare că pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală…
Într-o ţară în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare de către Securitate, prin intermediul CNSAS… ce s-ar mai putea face? Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat curat…
Singura soluţie exemplară ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi, prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o hidoasă gargară propagandistică.
Într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia şi micimea lor fiara comunistă…
Într-o ţară în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul…
Într-o ţară în care posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române…
Ei bine, în această ţară în care intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel…”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi, în această ţară adevărul a ajuns o otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.
Alibiul postfactum al intelighenţiei române: dacă n-am avut şi noi un Havel… Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu deja că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.
Mă întreb, desigur, retoric, de ce nu se privesc domniile lor în oglindă, când în cea mai aprigă intimitate, sunt sigură, se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu… un Săraru… un oricare …escu, …eanu… aru etc.? Oare ce (pe cine) ar vedea?
Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, înseamnă că el nu a existat?
Alibiul intelectualităţii române, indiferent de originea etnică, este infirmat de o excepţie ce sfidează regula (a supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi defetismului neaoş): PAUL GOMA.
Pesemne, este foarte convenabil să spui că n-ai avut „un Havel”, dar asta nu merge la nesfârşit. Formula nu îl poate diminua, şi nici şterge din istorie pe Goma. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Unde dai şi unde crapă!, când vine vorba să spunem ce am făcut noi. Sau de ce nu am făcut. Tot aşa, Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Însă, cu siguranţă el chiar a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Doar nu-şi imaginează cineva că Tov’ Răposescu şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi anihilare pentru orice băiat şturlubatic şi pe invers, real sau închipuit. (Nu pot să uit cum dăduse peste margini un foarte cotat scriitor-publicist-jurnalist folosind drept argumente imuabile zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite pe Paul Goma; pe care, de altfel, numai cine are interes le crede şi le promovează, ori, la fel de grav, cine nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment.) După cum, tot istoria (fie ea şi cu dosarele încă la secret) ne arată că nu orice fetişcană cu har poetic şi limbaj alambicat era în primul vizor al vigilenţei revoluţionare. Cine a pus regimul în pericol, sau reprezenta un potenţial pericol, a suportat consecinţe drastice. Degeaba răsar opozanţii după „revoluţie”, precum melcii după ploaie… dar câţi dintre ei au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?
Alibiul intelectualităţii de ieri şi de azi este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus„paraliteratură”) a sufocat şi a ucis viitorul a peste 20 de milioane de români (mă gândesc la cetăţenii Regatului Mare al României), care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când un rezistent pe burtă îi aruncă în obraz lecţii de retorică unui opozant autentic – precum Radu Filipescu (credeţi că era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, atenţie – în anii 80! – în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?), când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să-şi bată joc de un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!); când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) … în fine, când intelectualii noştri de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu neintelectualii subţiri Radu Filipescu, Vasile Paraschiv…, cu netalentatul Paul Goma, cu neromânca Herta Müller!)
Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)
Nu, adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Păi, în România talentul şi moralitatea se exclud!?)
Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe burtă, pe sub fileu… ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri… să nu fie luaţi la ochi.
Din păcate.
În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”, solidarizându-se cu Carta 77 a cehilor. Netalentatul, pederastul, jidanul, antisemitul Goma scria atunci, între altele: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. L-am citit de zeci de ori. Fără fisură. O mică exemplificare: „Domnule Ceauşescu, înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?
V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…”.
În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare. Punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori, exceptând familia Goma ( în ordine alfabetică, aceştia au fost: Feher Adalbert, Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, Goma Paul, Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, Năvodaru Ana Maria, Ştefănescu Şerban) doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic importanţa momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor nu este decât o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice). Pe de altă parte, Scrisoarea se referea la multe aspecte: „drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totalitare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referitoare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demonstraţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre libertate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimitate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamental”.
O întrebare încă neinfirmată de istorie: câţi români ştiau asta şi au stat cuminţi, în băncile lor, cu mâinile la spate? Patrioţii care nu doreau să `şi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând această Scrisoare, `n chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.
Mâine, 8 februarie 2010, se împlinesc 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout… Mişcarea Goma prindea contur.
Oricât de retorică ar părea, adresez câteva întrebări de bun simţ preşedintelui Traian Băsescu şi acelor instituţii ale statului nostru de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.
Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, că la vorbe nu ne întrece nimeni (fiind noi un popor atât de talentat, dar cu serioase probleme de sciatică), dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Lega 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.
Domnule Preşedinte, până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că Domnia Voastră, personal, l-aţi fi vrut acolo. Credeţi că este posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? Chiar nu poate statul de drept, domnule Preşedinte, să acorde şi lui Paul Goma drepturile cuvenite, statuate de o lege, de care, de altfel, beneficiază atâţia români?
O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.
Claudiu Iordache
În ultima vreme, în România se produce un fenomen tulburător! În timp ce Revoluţia română continuă să fie negată şi denigrată cu înverşunare, fosta putere comunistă, răsturnată în Decembrie 1989, reia ofensiva împotriva istoriei reale. Personaje de tristă amintire ies din ascunzători pentru a îngreuna drumul spre adevărul zilelor din Decembrie. Foştii demnitari [...]
Mai e puţin şi vine 14 februarie – Valentine’s Day, si febra cadourilor deja a început, televiziunile şi radio-urile au început si ele să aibe emisiuni dedicate acestei zile chiar din prima zi a saptamanii, fiecare încercând să atragă cu idei care mai de care mai năstruşnice. Eu cu soţia şi cu fetiţa noastră nu sărbătorim Valentine’s Day pentru că nu simţim nimic deosebit pentru ziua aceasta. Nu ne atrage în nici un fel, şi nu vrem sa o sărbătorim doar pentru că ne zic alţii s-o facem.
E frumos să sărbătoreşti iubirea, e frumos să dăruieşti, e frumos să faci surprize, e tare frumos să fii tânăr şi indrăgostit, să ai fluturaşi în burtă când te duci la întâlnire…. e frumos să-ţi petreci timpul cu cel drag, e frumos să vorbeşti de o sărbătoare a iubirii. Ce e mai frumos oare decât să sărbătoreşti iubirea, cu cel iubit ?
Dar oare e Valentine’s Day o sărbătoare a iubirii? În primul rând cei care ne-au adus această sărbătoare din motive comerciale, nu vorbesc deloc de Sfântul Valentin ci doar de inimioare, ciocolată, amor, romantism, şi multe altele, dar niciodată despre cel care ei spun că este ocrotitorul iubirii.
În al doilea rând mass-media şi marile magazine se folosesc de fel şi fel de stereotipuri, de momente romantice, de diferite modele de a-ţi petrece ziua pentru a le flutura prin faţa tinerilor şi pentru a-i face să plătească pentru a putea şi ei crea un astfel de cadru romantic prin diferite cadouri.
Si in al treilea rand, ca să mă bucur alături de persoana iubită:
nu trebuie neaparat să luăm o cină romantică la restaurant
nu e obligatoriu să vin cu un buchet de trandafir şi cu o inimioară roşie
nu trebuie neaparat să vedem un film şi apoi să facem dragoste
nu e musai să mergem la Paris sau Londra
nu trebuie să-i aduc în dar o bijuterie de aur sau o haină de blană
…ci putem să ne bucurăm oriunde, putem să fim fericiţi în orice loc. Iubirea nu are limite, iubirea nu are reguli, iubirea nu se defineşte, iubirea nu se circumscrie unui spaţiu şi nu e legată de obiecte….
Iubirea nu apare la comandă printr-o atmosferă romantică, iubirea nu se cumpără şi nici nu se stimulează cu diferite daruri…iubirea se trăieşte!
“Iubirea îndelung rabdă; Iubirea este binevoitoare, Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată.” (Sfântul Apostol Pavel)
Iubirea nu e doar pentru cei bogaţi, nu e doar pentru cei ce-şi pot permite să dăruiească, iubirea e pentru toţi.
Iubirea poate fi trăită oriunde şi oricând, atâta timp cât eşti cu cel drag lângă tine.
Şi dacă tot vorbim de iubire, ştiu pe Cineva care mă iubeşte mai mult decât soţia, mama, sau sora mea…Cineva care şi-a dat viaţa pentru mine, Cineva care are răbdare cu mine, Cineva care mă ridică atunci când cad, mă întăreşte când sunt slab, mă apăra când nu mai pot, Cineva care mi-a dăruit mai mult decât i-am cerut, Cineva care mi-a iertat mai mult decât am făcut…
Ziua iubirii este Învierea !
Aici puteţi afla mult mai multe despre ziua Sfântului Valentin.
Pentru a vorbi de Judecata Finala, ar trebui vorbit de rasplata, pentru a vorbi de rasplata trebuie sa vorbim de fapte bune si rele, pentru a vorbi de fapte bune si rele trebuie sa vorbim despre cei ce le-au facut, pentru a vorbi de cei ce le-au facut, trebuie sa ne referim la oameni, si ca sa ne referim la oameni trebuie sa ne raportam la Creatia lui Dumnezeu.
Cand a facut Dumnezeu animalele, plantele si toate celelalte, prin intelepciunea Sa a hotarat sa faca pe om dupa Chipul si Asemanarea Sa ca sa se bucure de ceea ce El a creat cu atata dragoste. Totusi stia ca omul se va departa de El si va ajunge sa se comporte mai josnic decat dobitoacele, dar de drag pentru cei ce aveau sa raspunda marii Sale iubiri i-a creat pana la urma.
Mereu zicem: Sa nu pacatuim ca sa nu se manie Domnul. Ce e aceasta? E puterea lui Dumnezeu de a anula pe moment mila proprie pe care o simte si de a lasa pe om sa simta consecintele pacatelor proprii, evident pentru ca omul sa vada unde e Stapanul cel dulce si iubitor. Ceea ce se va intampla in ziua Judecatii in Valea lui Iosafat (caci acolo vor fi chemate neamurile) nu se va mai intampla niciodata. Caci omul nu va mai pacatui si va fi “un cer nou si un pamant nou”. Pacatele celor prezenti la Judecata se vor vadi tuturor celor de fata. Nimeni nu se va putea ascunde atunci si de altfel nimeni nu va putea sa se scuze.
Sfarsitul lumii il aduce fiecare om care nu se pocaieste pentru pacatele lui si este indiferent fata de Jertfa Sa de pe cruce. Acolo, fratii mei, a inceput rascumpararea noastra si acest moment va fi vesnic amintit caci toate s-au innoit prin Iisus Hristos. La Judecata de Apoi va fi mare tulburare si amaraciune in sufletele celor pacatosi.
Se vor tulbura pentru ca vor vedea ca pacatul i-a facut goi inaintea lui Dumnezeu, i-a dezbracat de Haina Sa si i-a lipsit de orice posibilitate de mantuire si de atunci s-au predat cu totul iadului.Vor simti amaraciune, pentru ca vor privi cu multa deznadejde la cei ce se veselesc si au devenit albi si stralucitori asemenea fecioarelor intelepte cu candelele umplute cu untdelemnul milosteniei: ”Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind.” Ce este cu aceasta sluga? Este acel om care s-a imbogatit in Hristos, care a invatat sensul rabdarii in suferinta, care a primit toate cele din lume ca din mana lui Dumnezeu, care a pus multa iubire in mainile Domnului si El i-a raspuns prin mai multa iubire. Privirea Celui Rastignit va fi dulce si calda fata de dreptii care au mostenit Raiul. Pentru acesti oameni Judecata de Apoi se va asemana cu cea mai frumoasa poveste de dragoste unsa cu pecetea dreptatii dumnezeiesti.
Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Din ziua în care, pe nepusă masă, CSAT a hotărît că acceptă propunerea SUA ca România să găzduiască elemente ale scutului anti-rachetă, am tot încercat să pricep subiectul. Şi am făcut slalom printre tot felul de păreri neavizate, alarmiste sau interesate politic.
Mihnea Măruţă m-a lămurit întrucîtva cu articolul de aici, din care preiau concluziile:
1. Scutul din România ar deveni cea mai importantă bază terestră anti-rachetă situată în afara Statelor Unite.
2. Strategia anti-rachetă a Pentagonului se modifică în sensul dinamizării reacţiei imediate. În următorii 10 ani vor fi amplasate baze de interceptare terestre, care să poată fi mutate oricând şi care, împreună cu sistemele de pe baze navale, să se adapteze permanent diverselor ameninţări specifice.
3. Adevărata confruntare este una psihologică, în care conceptul-cheie devine “intimidarea”. Din acest motiv, este firească modificarea doctrinei militare a Rusiei: orice sistem anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.
4. Radarele mobile vor constitui un serios motiv de tensiune pentru România, deoarece eventuala lor amplasare aici va însemna posibilitatea de a monitoriza sisteme de comunicaţii nu numai ale Rusiei, ci şi ale altor state din zonă.
5. Gradul de securitate a teritoriului naţional pe care România l-ar atinge în cazul amplasării rachetelor americane ar fi comparabil, dacă nu direct proporţional, cu nivelul de pericol astfel creat, din simplul motiv că scutul ar deveni automat o ţintă majoră pentru eventualii inamici.
Astăzi, 8 februarie, Preasfinţitul Părinte Episcop Ambrozie, Episcopul Giurgiului, înconjurat de părinţii consilieri de la Centrul Eparhial, a inaugurat în municipiul Giurgiu, Cabinetul medical „Sf. Ioan Rusul”, ne informează TRINITAS TV.
La eveniment au participat medici, precum şi autorităţi locale ale municipiului Giurgiu.
Astăzi, 8 februarie, a avut loc cea de-a XII-a sesiune a Cercului Pastoral al Preoţilor de Spitale din Bucureşti, „Comunicare şi comuniune”. Întâlnirea a avut ca temă “Provocările şi suferinţele familiei contemporane – viziune creştină şi modernă” şi a fost precedată de oficierea Sfintei Liturghii la Centrul Complex de Servicii Sociale “Sfânta Ecaterina”, din Capitală.
Profilul şi problemele cu care se confruntă familia modernă au fost alte două aspecte abordate în cadrul discuţiilor de astăzi.
Mai multe informaţii privind problemele tratate au fost oferite, pentru TRINITAS TV, de prof. dr. Laurenţiu Tănase: „S-a plecat de la abordarea că dezechilibrele sociale, observabile în societatea de astăzi, ar putea avea ca şi cauze şi dezechilibrele întâlnite la nivelul familiei şi foarte multe dintre problemele pe care le întâlnim în spitale sunt cauzate practic de problemele familiei moderne”
Cea de-a XIII-a sesiune a Cercului Pastoral „Comunicare şi comuniune” al preoţilor din spitalele Capitalei se va desfăşura la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon”, la 1 martie. Întâlnirea va avea tema: „Cazuri speciale în pastoraţia preoţilor de caritate”.
Biserica Ortodoxă l-a prăznuit astăzi, 8 februarie, pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat. Un fragment din moaştele Sfântului se află în Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, informează TRINITAS TV.
Ieri, 7 februarie, a fost oficiată Slujba Vecerniei şi a Litiei iar astăzi, 8 februarie, a fost oficiată Miezonoptica, Utrenia, Sfânta Liturghie şi Acatistul Sfântului Mucenic Teodor Stratilat.
Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea adăposteşte şi părticele din moaştele Sfinţilor Mucenici Mercurie şi Carp Episcopul.
Arhiepiscopia Bucureştilor are sub jurisdicţia sa canonică, administrativă şi gestionară, un număr de 38 de unităţi monahale. În cursul anului 2009, viaţa monahală în mănăstirile şi schiturile Arhiepiscopiei Bucureştilor a cunoscut o sporire şi, totodată, o înnoire.
În anul 2009, prin intermediul Sectorului Exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor, au fost ridicaţi în rang mai mulţi monahi şi monahii. Cu ocazia Anului comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni, Sectorul Exarhat a desfăşurat numeroase activităţi printre care şi o prodigioasă activitate editorială, ne informează TRINITAS TV.
În 2009 au fost şi câteva aniversări importante printre care 440 de atestare documentară a Mănăstirii „Radu Vodă” şi 445 de ani de la prima atestare a Mănăstirii „Plumbuita”, ambele din Bucureşti.
În Sala Sinodală a Reședinței Patriarhale, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel s-au desfășurat lucrările Consiliului Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române după cum ne informează Radioul şi Televiziunea TRINITAS .
În cadrul întrunirii s-au prezentat rapoartele de activitate pentru anul 2009 ale Cancelariei Sfântului Sinod şi ale Sectoarelor Administraţiei Patriarhale şi au fost evidenţiate prioritățile pentru anul 2010.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a prezentat în deschiderea lucrărilor Consiliului Național Bisericesc, în sinteză, activitatea Patriarhiei Române desfăşurată în anul 2009, în cuvântul intitulat „Activităţi multiple cu bani puţini”: „În anul 2009 Sfântul Sinod a adoptat mai multe hotărâri cu privire la organizarea bisericească şi canonică a Bisericii Ortodoxe Române: ridicarea unor episcopii la rangul de arhiepiscopie, acordarea rangului de arhiepiscop onorific pentru doi ierarhi, schimbarea titulaturii unor eparhii, înfiinţarea şi organizare Episcopiei Devei şi Hunedoarei, trecerea în jurisdicţia directă a Patriarhiei Române a Episcopiei Dacia Felix şi a Episcopiei Ortodoxe din Ungaria, hotărâri privind disciplina financiar contabilă şi administrativ patrimonială în Biserica Ortodoxă Română. De asemenea s-au adoptat măsuri canonice şi statutare referitoare la alegerea de către Sfântul Sinod şi intronizarea unor noi Ierarhi. În anul 2009 Sfântul Sinod a adoptat numeroase hotărâri importante din punct de vedere pastoral liturgic: măsuri privind pregătirea şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir din Sfânta şi Marea Joi a Săptămânii Patimilor din anul 2010, înfiinţarea Subcomisiei de muzică psaltică şi liniară afiliată Comisiei Teologice Liturgice şi Didactice a Sfântului Sinod, canonizarea şi proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou, proclamarea locală a canonizării Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş şi Tulcea, proclamarea locală a canonizării Sfântului voievod Neagoe Basarab, la Târgovişte şi Curtea de Argeş şi proclamarea anului 2010 ca an omagial al Crezului Ortodox şi Autocefaliei româneşti”.
În continuare Preafericirea Sa a prezentat sinteza activităţilor cultural misionare desfăşurate anul trecut la nivelul întregii Patriarhii: „Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni a fost mediatizat de Postul de Radio TRINITAS prin programe speciale, ştiri, informaţii, reportaje, interviuri şi transmisiuni directe de la evenimente, precum şi prin emisiuni tematice. Prin punerea în funcţiune a Staţiei de emisie de la Balota (Mehedinţi) s-a realizat extinderea ariei de emisie a Radio TRINITAS în sud-vestul României, precum şi în regiunile din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei (Valea Timocului). Structura administrativă a postului de radio este repartizată în 3 puncte de lucru (Bucureşti, Iaşi, Craiova), cu 45 de angajaţi şi 22 de colaboratori permanenţi, având 34 de staţii de emisie terestră şi echipamente de emisie prin satelit. Începând cu luna septembrie 2009, în reţeaua studiourilor locale TRINITAS a fost inclus şi studioul de la Sibiu, administrat de Mitropolia Ardealului. Prin Casa de Discuri TRINITAS au fost editate mai multe CD-uri audio, distribuite prin intermediul unităţilor bisericeşti. Postul de Televiziune TRINITAS TV a acordat o atenţie deosebită perfecţionării emisiunilor. Prin extinderea emisiei la 24 de ore din 24, au fost incluşi şi telespectatorii din Statele Unite ale Americii şi Canada. În prezent, TRINITAS TV este recepţionat de peste 80% din totalul abonaţilor de televiziune din România şi poate fi accesat şi prin internet, la adresa www.trinitastv.ro, sau prin antenă de satelit. În cadrul TRINITAS TV funcţionează, începând cu anul 2009, un program de producţie de DVD-uri, în prezent fiind realizate patru discuri. În anul 2009, s-a dezvoltat considerabil reţeaua de difuzare a cotidianului ‘Ziarul Lumina’, a săptămânalului ‘Lumina de Duminică’ şi a Revistei ‘Vestitorul Ortodoxiei’, numărul abonamentelor crescând de la 13.608, în luna decembrie 2008, la 22.010, în luna decembrie 2009”.
În pofida greutăţilor financiare şi logistice, Biserica s-a implicat activ în proiecte de ajutorare a celor defavorizaţi, prin parteneriate şi accesarea unor fonduri europene: „Activitatea social-filantropică a fost desfăşurată în Biserica Ortodoxă Română de 3167 persoane: 29 consilieri sociali, 33 inspectori eparhiali, 141 asistenţi sociali teologi, 273 persoane cu studii de specialitate, 56 lucrători sociali, 2192 voluntari şi membri ai comitetelor filantropice şi 443 din alte categorii de personal. În anul 2009 s-au înfiinţat 49 de instituţii de protecţie socială, ajungându-se la un total de 394 (88 aşezăminte pentru copii, 89 aşezăminte pentru vârstnici, 65 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 92 cantine şi brutării sociale, 25 centre medico-sociale şi policlinici, 14 centre de diagnostic şi tratament pentru persoane cu nevoi speciale, 6 centre pentru persoane fără adăpost, 4 centre pentru victimele violenţei familiale şi agresori, 2 centre pentru victimele traficului de persoane şi 9 grădiniţe şi centre educaţionale). De serviciile şi proiectele sociale desfăşurate în eparhii (335 programe sociale) au beneficiat peste 629.459 de persoane, dintre care: 152.270 copii, 26.324 persoane cu dizabilităţi, 333.882 persoane vârstnice şi 116.979 familii sărace. Pentru susţinerea acestor activităţi social-filantropice s-au cheltuit aproape 45.000.000 lei”, a spus Preafericirea Sa.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit celor care au înţeles misiunea Bisericii în lumea de astăzi şi care o ajută după posibilităţi: „În concluzie, observăm că, deşi criza financiară a diminuat elanul iniţial, activitatea Bisericii Ortodoxe Române în anul 2009 a fost încununată de realizări multiple, în plan pastoral-liturgic, cultural-misionar şi social-filantropic, mai ales datorită jertfelniciei şi dărniciei clerului şi credincioşilor Bisericii noastre. Mulţumim tuturor celor ce au sprijinit şi sprijină aceste activităţi multiple şi rugăm pe Hristos Domnul să binecuvânteze pe toţi cei care lucrează pentru binele Bisericii şi al poporului român, să ne dăruiască tuturor har, înţelepciune şi ajutor ca să nu slăbim în credinţă şi în dragoste frăţească, pentru ca lucrarea misionară a Bisericii în societate să fie semn de binecuvântare şi speranţă, spre salva lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor”.
