Stiri Ortodoxe

Icoana: Parabola fiului curvar

January 31st, 2010, No Comments

La o prietenă din Grecia, de pe Facebook, am găsit icoana de față, care nu îmi place ca mod pictural…dar pe care o vom dezbate din punct de vedere teologic.
Titlul articolului de față al cursului nostru e cel…vechi…din traducerile românești. Așa se spunea: fiul curvar și nu fiul pierdut, deși, după cum vom vedea…și una [...]

Din sfintii deghizati in pensionari – Traian Popescu

January 31st, 2010, No Comments

Traian Popescu a trecut la Domnul miercuri 27 ianuarie 2010.
Inmormantarea a fost sambata, 30 ianuarie la cimitirul Straulesti 2.
Traian Popescu este unul dintre sfintii marturisitori ai temnitelor comuniste, a caror chinuri le-a gustat vreme de 16 ani cu fericirea celui prigonit pentru dreptate.
S-a invrednicit de-a lungul vietii de mangaieri dumnezeiesti, iar cei ce l-au cunoscut [...]

De ce nu se suprapune imaginea savantului de Hollywood cu imaginea savantului de savant?

January 31st, 2010, No Comments

Savantul nostru, cel din film, un tip cu stil sau fata sexy, neobișnuit de deșteaptă, descoperă nu știu ce antidot în 3 minute…sau găsesc pe teroristul nr.1 în…7 minute, + – suspans. Ei sunt la fel de frumoși, de manierați, de neobosiți și înainte de descoperirea antidotului…și după, deși, pentru așa ceva, ți-ar trebui luni, [...]

Cum e cu hainele la genii

January 31st, 2010, No Comments

Ovidiu ne vrea cu stil. Pe noi, bărbații…Ne-a învățat nodul la cravată, cum se pun culorile, cum e să ai stil…chiar și stilou, mi-e prieten pe Twitter, că de acolo îi urmăresc blogul…
Însă, spre exemplu, unul ca Einstein, era el mama geniului…dar nu se îmbrăca bine, din punctul său de vedere. Și ți-l altoiește de [...]

Acasă la sofism

January 31st, 2010, No Comments

Laura Driha pune fotografia: „Un pet dispare în 800 de ani. Nesimțiții niciodată! Deși sunt biodegradabili”.
Deși PET înseamnă Positron emission tomography, adică te scanează la cap sau la organele interne…pe românește, pet (cu mică și nu cu mare) înseamnă sticlele de plastic, de la sucuri și tot ce nu se degradează, ce nu moare, repede, [...]

Dosar Provita, 27 ian. 10

January 31st, 2010, No Comments

Publicaţie editată de Asociaţia pentru promovarea valorilor vieţii şi ale familiei „Provita Media”. Adresa: str. Leonida nr.27, Sector 2, Bucuresti, cod postal 020555.
Redactor responsabil: Larisa Iftime; Tel:021/ 210.34.27; 0726.679.460 e-mail: provitamedia@gmail.com, www.provita.ro
INFORMAŢII PRO-VITA DIN ROMÂNIA
Concediu de maternitate până la 18 săptămâni cu plata integrală a salariului mamei în Uniunea Europeană
 Comisia pentru ocuparea forţei de [...]

Frumoasa și bestia (reloaded)

January 31st, 2010, No Comments

E o fotografie decupată din revista de fotografie Art Auction, februarie 2010, p. 55.

El, un nespălat cu bocancii murdari…o omoară pe ea, doamna supersexy, cu roșii săi toc cui…și sângele îi cade pe ghete. Așa…doar un pic, nuuuuu foarte mult!…
Deși nu e nici frumoasa și nici bestia…ce a rămas din ei…aluzionează acest lucru.
Adică cum citim [...]

Egalitate de șanse

January 31st, 2010, No Comments

În țaraaaaaa….noastrăăăăă, Româniaaaaaaaaaaaaa, toată lumea are șansa lui! Unii au șansa de a fi șomeri, fără ca să o merite (de, dacă au făcut școală multă! Cine i-a pus?!!!!!), alții au șansa să ia ajutorul de șomaj…tocmai pentru că nu le place munca, vere.
E ca în cazul…mai fac un viol, ca să merg la pârnaie, [...]

De ce aripi de înger?

January 31st, 2010, No Comments

O poză de la o gală de prezentare a firmei, de lenjerie intimă, Victoria Secret. Am înțeles, produc, pentru bani mulți, chiloți, sutiene…alte noutăți de când lumea. Însă de ce…cu pene de Înger, ca în iconismul romano-catolic desacralizat?
De ce vrea să se considere…parașuta (ai să o mai îndulcim: femeia liberală, care face ce vrea cu [...]

Am o altă variantă de „Răpire din Serai”

January 31st, 2010, No Comments

Poate de un an și ceva urmăresc varianta românească a Răpirii. În afar de Zaza (pseudonim, bineînțeles) și 31 de ani, lucru cu guvernul, din București, cu rude de prin Teleorman și cu multe plimbări prin Asia și Europa…sau mai știu eu pe unde…nu știu despre autoarea noastră.
Însă blogul ei de fildeș, unul insolit și [...]

Ghiocelul de primăvară

January 31st, 2010, No Comments

Pe frigurile alea de acum câteva zile, la o ieșire de metrou (am văzut-o cu coada ochiului), o mamaie avidă de bani (ca sărăcia din România, de altfel), ne îmbia cu ghiocei de primăvară, cu ghioceii cei mai buni, cei mai arătoși, cei mai albi și sinceri din câți există. De atâta frig…n-am vrut să [...]

Recomandare carte: Plecarea de acasă

January 31st, 2010, No Comments

Plecarea de acasă. Cum să te eliberezi de trecut
Autor: David P. Celani

Poate fi cumpărată de AICI

Personalitatea noastră de adulţi, cu tot ce are pozitiv, dar şi negativ, este de neconceput fără familia din care provenim, fără părinţii, fraţii şi surorile noastre. Uneori însă, rămânem prea ataşaţi de prima noastră familie şi nu îndrăznim să [...]

Neiertarea Fiului Risipitor

January 31st, 2010, No Comments

Cred că am fi foarte intrigați să citim în Sfânta Carte că fiul risipitor, curvar, zdrențăros și pocăit întors la Tatăl cu speranță în suflet nu primește iertarea la care visase pe tot drumul de întoarcere.

Oare de ce am fi intrigați? De împietrirea inimii Tatălui?!?! Eu cred că am fi intrigați [...]

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi

January 31st, 2010, No Comments

Ce ne facem, însă, când nici de argaţi nu mai suntem buni?Sfântul Ignatie BriancianinovCuvânt la Duminica fiului risipitorDespre pocăinţăIubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut î…

Pomenirea lui Mircea cel Bătrân, la Cozia

January 31st, 2010, No Comments

Astăzi, 31 ianuarie 2010, în Duminica a XXXIV-a după Rusalii „a Fiului Risipitor”, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pãrinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfinţitul Părinte Dr. Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie Arhierească la Sfânta Mânãstire Cozia, din judeţul Vâlcea, informează Arhiepiscopia Râmnicului.

Sărbătoarea a început cu slujba Privegherii , în seara zilei de 30.01.10, iar astăzi a continuat cu Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi cu Sfânta Liturghie.

După citirea Sfintei Evanghelii, Preasfinţitul Părinte Dr. Emilian Lovişteanul, a rostit cuvântul de învăţătură, în care a explicat pericopa evanghelică îndemnându-i pe credincioşi să se împace cu Dumnezeu şi cu sfinţii lui prin mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine pentru sănătatea trupului şi mântuirea sufletului.

După Sfânta Liturghie a avut loc în biserica Mânăstirii Cozia slujba de pomenire a 592 de ani de la trecerea la domnul a marelui voievod şi domn Mircea cel Bătrân (31 ianuarie 1418 – 31 ianuarie 2010).

Mircea cel Bătrân (n 1355 – 31 ianuarie 1418), voievod al Ţării Româneşti (între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 – 31ianuarie 1418), a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ungrovlahiei. Fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe numele de botez Dimitrie din familia Basarabilor, apare în actele oficiale ca ‘În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stapânitorul, Io, Mircea mare voievod şi domn … ‘, dar şi ca ‘Mircea cel Mare’ în istoriografia română. Recunoscut ca şi ctitor a numeroase biserici şi mânăstirii în ţară dar şi la Muntele Athos.

La această Liturghie arhierească au luat parte Părintele Arhimandrit Dr Vartolomeu Androni, exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului şi stareţ al Mănăstirii Cozia, părinţii stareţi de la mânăstirile Turnu şi Stânişoara precum şi reprezentanţi ai autorităţilor locale, personalităţi culturale, istorici de marcă, politicieni, ziarişti şi numeroşi credincioşi din judeţul Vâlcea şi din ţară.

Hramul Parohiei Ortodoxe Române din Civitavecchia – Italia

January 31st, 2010, No Comments

Duminică, 31 ianuarie 2010, Parohia Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului” din Civitavecchia (Italia) își va sărbători hramul. Cu acest prilej va fi prezent Preasfinția
Sa Părintele Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Preasfinția Sa va celebra Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie începând cu orele 10.00, iar apoi va participa la agapa frățească, informează Episcopia Ortodoxă Română a Italiei.

Întrunirile anuale ale Consiliului Eparhial şi Adunării Eparhiale ale Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

January 31st, 2010, No Comments

În data de 29 şi 30 ianuarie 2009, la Centrul Eparhial din Giula, sub preşedinţia Preasfinţitului Părinte Episcop Siluan, s-au desfăşurat şedinţele de lucru anuale ale Consiliului şi Adunării Eparhiale ale Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. Lucrările Consiliului şi Adunării Eparhiale au fost dedicate aniversării Anului Jubiliar al Crezului Ortodox şi Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi au fost precedate de săvârşirea Sfintei Liturghii în Catedrala Episcopală din Giula, de către Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan şi preoţii din Adunarea Eparhială, a unei slujbe de pomenire pentru marele mecenat al românilor din Ungaria, Emanuil Gojdu, la împlinirea a 140 de ani de la mutarea sa la cele veşnice, precum şi a slujbei de Te Deum, prevăzută pentru această întrunire.

Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, pe lângă importanţa deosebită pe care o are pentru toate seminariile teologice şi facultăţile de teologie ortodoxă din lumea întreagă, are pentru Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria şi o altă semnificaţie aparte, datorită faptului că la această mare sărbătoare creştină, în anul 1999, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, condus la acea vreme de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, a ales pe Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, astăzi Episcopul Oradiei, ca cel dintâi Ierarh al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.

La cele două şedinţe de lucru au fost prezentate rapoartele de activitate pentru anul 2009 ale celor trei sectoare administrative ale Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria: bisericesc, cultural şi economic, fiind evidenţiate realizări importante în domeniul pastoral-misionar şi cultural, deşi numărul membrilor şi posibilităţile comunităţii româneşti din Ungaria sunt mai reduse, în comparaţie cu alte comunităţi româneşti din diaspora.

Adunarea Eparhială a luat decizia înfiinţării unui nou protopopiat, la Budapesta, prin desprinderea parohiilor româneşti pestane din fostul protopopiat de Giula-Budapesta, pentru a marca importanţa comunităţii româneşti din capitala Ungariei şi pentru a oferi posibilitatea acestui nou protopopiat de a-şi extinde aria sa de activitate pastoral-misionară şi la românii care trăiesc în alte oraşe apropiate. Noul protopopiat va ocupa locul al doilea în ordinea ierarhică a Episcopiei, după protopopiatul de Giula şi va fi condus de Pr. Ic. Stavr. Marius Maghiaru, parohul comunităţii româneşti din capitală, care împreună cu Părintele Singhel David Pop, superiorul Aşezământului Monahal „Sfântul Ioan Botezătorul” şi conducătorul Centrului Cultural şi Pastoral-Misionar „Sfântul Vasile cel Mare”, se îngrijesc de necesităţile spirituale ale românilor din Budapesta şi împrejurimi.

Tot cu această ocazie, au mai fost luate în discuţie diferite obiective care vor fi vizate în anul 2010, pentru a putea continua în cele mai bune condiţii activitatea liturgică, pastorală şi misionară a Episcopiei noastre, atât la nivel eparhial, cât şi la nivelul fiecărei parohii.

Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

O nouă parohie ortodoxă română în oraşul Uppsala din Suedia

January 31st, 2010, No Comments

Sâmbătă, 30 ianuarie 2010, Preasfinţitul Părinte Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, împreună cu un sobor de preoţi a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie în biserica nou înfiinţatei parohii ortodoxe române din Uppsala, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan şi Sfinţii Ierarhi Iachint de Vicina, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălu, Mitropoliţii Ţării Româneşti.

Cu acest prilej binecuvântat, a fost instalat în funcţia de paroh Părintele Florin Balan, noul preot slujitor al acestei comunităţi parohiale. După tradiţionala agapă frăţească, s-a organizat o vizită la catedrala luterană din Uppsala care găzduieşte în aceste zile o expoziţie de icoane ortodoxe bizantine. În acest străvechi locaş de închinare se păstrează şi moaştele Sfântului Rege Martir Eric, ocrotitorul Suediei, fiind până astăzi locul în care sunt încoronaţi regii suedezi.

Eveniment misionar în parohia Micherechi – Ungaria

January 31st, 2010, No Comments

După ce la finele lunii decembrie 2009 un grup de tineri şi credincioşi români din parohia Micherechi (din Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria), împreună cu Preasfinţitul Părinte Siluan, au împărţit ajutoare pentru familii mai sărace din parohia Macea (din Episcopia Aradului), a fost rândul credincioşilor români din Macea, însoţiţi de preotul lor paroh Tudor Budeanu, să facă o vizită frăţească şi misionară la fraţii lor de aceeaşi credinţă şi neam din Micherechi. În Duminica a doua din perioada Triodului, închinată întoarcerii fiului risipitor, corul bisericii ortodoxe din Macea, condus de Domnul Ovidiu Boar, personalitate recunoscută în judeţul Arad, care dirijează, de asemenea, Corul „Armonia” al Catedralei Ortodoxe Vechi din Arad şi Corul de Cameră „Emil Monţia” al Casei de Cultură a Municipiului Arad, a dat răspunsurile liturgice la Sfânta Liturghie Arhierească săvârşită în biserica parohiei româneşti din Micherechi de către Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan, Pr. Aurel Becan, Protopopul Seghedinului, Pr. Tudor Budeanu, unul dintre cei doi preoţi parohi din Macea, Pr. Ioan Bun, parohul Micherechiului, Diacon Tiberiu Ardelean, profesorul de muzică bisericească şi dirijorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad şi alţi clerici din Episcopia noastră.

Vizita aceasta se constituie într-un adevărat eveniment misionar pentru credincioşii români din Micherechi, ţinând cont de importanţa stabilirii de bune relaţii între parohiile româneşti din ţară şi de peste hotare şi de valoarea corului din această parohie de frontieră a Episcopiei Aradului şi ea va fi continuată şi prin vizite ale credincioşilor din Micherechi la Macea.

Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat astăzi, 31 ianuarie, la Sfânta Liturghie oficiată în paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul”din Reşedinţa Patriarhală

January 31st, 2010, No Comments

În toate Bisericile Ortodoxe, astăzi 31 ianuarie, în Duminica a-II-a din perioada Triodului, s-a citit Evanghelia Fiului Risipitor. După Sfânta Liturghie oficiată în paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul”, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt în care a evidențiat învățăturile pericopei de astăzi: „Evanghelia ne arată în primul rând drama şi eşecul libertăţii păcătoase ca înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca risipire a darurilor primite de la El. În al doilea rând, Evanghelia ne arată cât de mare este puterea pocăinţei atunci când ea ne schimbă viaţa şi ne face să trecem de la păcat la virtute. În al treilea rând, Evanghelia ne arată slava iubirii iertătoare a lui Dumnezeu care se bucură de orice păcătos care se întoarce la El şi prin iertarea dăruită lui primeşte din nou înfierea. Îl face fiu după har pe păcătosul care se pocăieşte şi cere iertare. Evanghelia ne cheamă să facem din viaţa noastră o viaţă nou, să punem început bun şi să vedem că Dumnezeu doreşte ridicarea omului păcătos nu pedepsirea lui. Doreşte înnoirea vieţii nu distrugerea ei, doreşte ca omul să nu se cheltuiască şi să se epuizeze în singurătatea păcatelor şi patimilor egoiste, ci să se bucure de comuniunea iertării şi de comuniunea vieţii sfinte, în casa Tatălui ceresc”.

Anafora Euharistică şi Crez la Sfântul Vasile cel Mare

January 31st, 2010, No Comments

„Secolul de aur“ al creştinismului patristic răsăritean a stat sub semnul luptei pentru apărarea şi impunerea în faţa diverselor erezii, a adevăratei înţelegeri a tainei Dumnezeului Bisericii creştine ca Sfântă Treime, comuniune de iubire desăvârşită a Trei Persoane de aceeaşi fiinţă. Această învăţătură a fost formulată dogmatic de Biserica Ortodoxă la primele ei două Sinoade Ecumenice: de la Niceea în 325 şi de la Constantinopol în 381 prin cele două simboluri de credinţă devenite normative pentru întreaga Biserică şi liturgic în anaforalele vasiliană şi hrisostomică.

Ierarhii Atanasie şi Vasile, teologii Crezului Ortodox

În spatele fiecăruia din aceste monumente ale credinţei ortodoxe stau însă persoanele harismatice, teologhisirea fermă şi subtilă, precum şi luptele de o viaţă a doi sfinţi episcopi exemplari – ambii cinstiţi pe drept cuvânt cu supranumele de „cel Mare“ -: Atanasie al Alexandriei Egiptului şi Vasile al Cezareei Capadociei. Primului îi datorăm învăţătura trinitară exprimată de „consubstanţialitatea“ sau „deofiinţimea“ Fiului cel veşnic cu Tatăl său veşnic ca Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, din Crezul Niceean. Celui de-al doilea îi datorăm învăţătura trinitară despre Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul“, Cel „coadorat şi coslăvit împreună cu Tatăl” din simbolul constantinopolitan. Pentru a exprima misterul divinităţii Fiului veşnic al Tatălui, marele ierarh alexandrin şi Sinodul de la Niceea au ales un termen filosofic (homousios; consubstantialis) inevitabil şi providenţial, dar care avea să genereze nesfârşite discuţii. Mai prudent, marele episcop capadocian a preferat să sugereze divinitatea Duhului veşnic al Tatălui prin evocarea venerării sale liturgice (symproskynoumenon kai syndoxazomenon; coadoratur et conglorificatur) în Biserică. Iar Sinodul de la Constantinopol, întrunit în vara anului 381, a ales să-şi însuşească această viziune liturgică despre divinitatea Duhului Sfânt, veritabil testament teologic al Sfântului Vasile mutat la Domnul cu 18 luni înainte, pe 1 ianuarie 379, epuizat de asceză, de eforturi pastorale neprecupeţite şi de lupta imensă pentru apărarea Ortodoxiei.

Simbolul de credinţă constantinopolitan este însă doar o parte a testamentului teologic al Marelui Vasile pentru Biserica Ortodoxă universală. Cealaltă parte a lui o reprezintă Anaforaua euharistică transmisă sub numele său şi care constituie un măreţ comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinţă.

Anaforaua euharistică a Sfântului Vasile, măreţ comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinţă

Simbolul trinitar şi Anaforaua vasiliană se oglindesc reciproc şi se explică astfel cel mai bine unul prin celălalt – în conformitate cu principiul fundamental al teologiei vasiliene care este o liturgică dogmatică şi o dogmatică liturgică.

Anaforaua euharistică vasiliană este, dincolo de aceste semnificaţii, pentru slujitorii sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe, un document în acelaşi timp familiar şi enigmatic. Orice preot cunoaşte Anaforaua euharistică vasiliană, pe care tipicul actual îl obligă s-o rostească de zece ori pe an. Familiare oricărui preot şi, în acest caz, şi oricărui credincios ortodox le sunt apoi cele trei cutremurătoare „Molitfe ale Sfântului Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa, care se citesc şi în ziua Sfântului Vasile“, pe 1 ianuarie deci.

Singurul contact nemijlocit al membrilor Bisericii Ortodoxe cu gândirea şi cuvântul direct al Sfântului Vasile rămâne deci cel liturgic: dacă în cazul credincioşilor simpli el se limitează eventual la Molitfe, pentru preoţi, el se reduce adeseori doar la Anaforaua euharistică vasiliană din Liturghier.

Textul anaforalei vasiliene respectă un plan fundamental: O laudă (doxologia) a Bisericii adusă lui Dumnezeu cel Unul în Treime unită cu lauda îngerilor adusă Celui de trei ori sfânt se transformă într-o mulţumire (eucharistia) adusă iconomiei mântuirii realizate de Hristos prin patima Sa anticipată la Cina cea de Taină, rememorată (anamnesis) împreună cu principalele momente ale iconomiei mântuitoare în actul ofrandei Darurilor euharistice. Peste acestea e invocată (epiklesis) venirea Duhului Care să le transforme şi să realizeze prin Biserică plinirea împărăţiei eshatologice, şi tot peste Darurile acum sfinţite Biserica se roagă pentru toţi membrii adormiţi şi pentru cei care fac parte din comuniunea ei, şi îi cere lui Dumnezeu să-şi aducă aminte de toţi care slăvesc „preacinstle Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh“. Începută cu lauda Treimii, anaforaua se încheie circular cu doxologia trinitară a Bisericii „pline de Treime“ (potrivit expresiei lui Evagrie Ponticul).

Comun cu cel al anaforalei hrisostomiene, acest plan trinitar este mult dezvoltat şi amplificat în anaforaua vasiliană printr-o savant orchestrată retorică alcătuită dintr-o subtilă ţesătură de expresii şi teme scripturistice. Lauda adusă Treimii începe prin a evoca pe Dumnezeu Creatorul, Domnul cerului şi al pământului, Care şade pe tronul slavei, pe Fiul ca Chip (Eikon) al Bunătăţii Tatălui, primă Concentrare a Adevărului Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii lui Dumnezeu, şi prin Care aceleaşi însuşiri ca Duh Sfânt, izvor al Bunătăţii, Înfierii, Adevărului, Vieţii, Sfinţeniei şi Puterii divine se comunică întregii creaturi raţionale, însufleţind lauda îngerilor care cântă lui Dumnezeu de Trei ori Sfânt. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu se manifestă în crearea omului din ţărână ca chip (eikon) al lui Dumnezeu şi aşezarea lui în rai cu promisiunea vieţii veşnice în schimbul păzirii poruncilor; în loc de aceasta, neascultarea l-a izgonit din rai supunându-l şarpelui şi morţii. Cu toate acestea, Cel Bun n-a uitat făptura Sa şi i-a trimis prooroci, i-a dat drept ajutor Legea şi drept păzitori pe îngeri, la plinirea vremii grăind cu noi prin Însuşi Fiul Său. Mulţumirea pentru iconomia mântuirii este şi ea amplificată sub forma a două dezvoltări biblice: una priveşte Persoana divină a Fiului, Creator şi Icoană a Tatălui Care, golindu-Se pe Sine, S-a întrupat şi S-a făcut asemenea nouă, născut din Fecioară şi sub lege, ca să osândească păcatul şi să câştige învierea în Trupul Său; cealaltă dezvoltare detaliază conţinutul actelor mântuitoare ale lui Hristos prin predică, cruce, pogorâre la iad, înviere, înălţare la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui până la a doua venire ca judecător: descoperirea şi cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu şi Tată, sfinţirea prin apă şi prin Duh ca popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt şi deschiderea pentru orice trup a căii spre înviere. Ca aduceri aminte (hypomnemata) de Patima Sa mântuitoare, Hristos a lăsat Darurile euharistice pe care Biserica le pune înainte, imitând porunca şi gesturile Lui la Cina cea de Taină asupra pâinii şi a vinului, a căror împărţire devine vestire a morţii şi mărturisire a Învierii Lui. Rememorarea tuturor momentelor iconomiei mântuirii în actul ofrandei totale prin intermediul Darurilor e urmată de o invocare (epicleză) în acelaşi timp amplificată şi cu particularităţi vasiliene specifice: cu conştiinţa păcătoşeniei şi îndrăznind în mila Tatălui, Biserica se apropie de sfântul jertfelnic, pe care a pus înainte Darurile care închipuie (antitypa) Trupul şi Sângele lui Hristos, şi cere de la Tatăl să vină Duhul Lui Sfânt „peste noi şi peste aceste Daruri puse înainte“, pe care să le binecuvânteze, sfinţească şi arate (anadexai) în mod real Trupul şi Sângele lui Hristos. Împărtăşirea cu acestea are drept scop unirea întreolaltă a credincioşilor prin Acelaşi Duh Sfânt şi câştigarea milei şi harului lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, începând cu patriarhii, profeţii Vechiului Testament, continuând cu apostolii, martirii, dascălii şi toţi cei adormiţi în credinţă. Cu aceasta, anaforaua trece într-o vastă pomenirea membrilor întregii Biserici nevăzute şi văzute, începând cu Maica Domnului şi toţi sfinţii, cu cei adormiţi în nădejdea învierii şi cu toate categoriile care alcătuiesc corpul Bisericii universale şi locale: cei ce aduc daruri, asceţi, conducători, slujitori, poporul de faţă, familii, demonizaţi, călători, văduve, orfani, robiţi, întemniţaţi, iarăşi tot poporul, oraşul şi satul, izbăvire de răzvrătire şi calamităţi, episcopul locului, episcopat, preoţime, diaconime. Ultimul mănunchi de cereri globale, meteorologice, agricole şi ecleziale, şi cererea primirii tuturor ca fii ai luminii şi ai zilei în împărăţia eshatologică sunt urmate apoi de doxologia trinitară finală („şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta“) a preacinstitului nume al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Simbolul constantinopolitan, mărturisire prin excelenţă liturgică

Revenind acum la Simbolul niceo-constantinopolitan, se impune rememorarea câtorva aspecte uitate sau mai puţin conştientizate în utilizarea lui liturgică. Unul ar fi acela că textul original este la persoana întâi plural, el începând cu verbul „Credem…“ (Pisteuomen…), ceea ce evidenţiază din capul locului o funcţionalitate comunitar-liturgică, euharistică. Prin aceasta, Simbolul niceo-constantinopolitan se deosebeşte de Crezul obişnuit. Recitat la persoana întâi singular (Credo…), acesta îşi trădează originea în mărturisirea apologetică individuală şi funcţionalitatea baptismală.

Sunt desigur şi câteva diferenţe, dar care nu trebuie supralicitate. Spre deosebire de credinţa Sinodului de la Niceea, formulată ca un ekthesis sau expunere oficială într-un decret solemn a credinţei unor episcopi, Sinodul constantinopolitan din 381 a revenit la symbolon, cu alte cuvinte la o mărturisire prin excelenţă liturgică şi, cum arată clar pluralul, una euharistică. Limbajul speculativ şi polemic de la Niceea (ousia, hypostasis) e evitat în favoarea celui pozitiv, biblic şi doxologic, arătând conştiinţa faptului că locul de revelare şi de recunoaştere a prezenţei Dumnezeului-Treime este Liturghia euharistică. Schimbarea de ton este confirmată de statistică: Simbolul constantinopolitan din 381 nu poate fi caracterizat drept o versiune modificată a Ekthesis-ului nicean din 325, ci mai degrabă drept o versiune lărgită a Crezului Roman. Apelativul de Simbol niceo-constantinopolitan exprimă nu atât o realitate istorică şi textuală, cât judecata de receptare şi de valoare asupra celor două mărturisiri din secolul al IV-lea, formulată în 451 de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Chalcedon. Aici Simbolul de la Constantinopol apare ca o confirmare şi o asigurare a credinţei de la Niceea, căreia în teorie i se recunoaşte suficienţa proclamată la Efes în 431, dar nu ca o absolutizare definitivă care să excludă orice explicări şi dezvoltări ulterioare. Există o credinţă unică exprimată cu egală autoritate de ambele Crezuri, ultimul fiind de preferat ca unul mai complet şi mai explicit. Iniţial, accentul a fost pus pe „credinţa“ de la Niceea, explicată de Simbolul de la Constantinopol, ca începând din secolul al VI-lea Simbolul constantinopolitan să fie considerat versiunea completată şi ameliorată a „credinţei“ niceene, ulterior diferenţele dintre cele două mărturisiri estompându-se până acolo încât Simbolul constantinopolitan să ajungă să fie cunoscut drept Crezul de la Niceea. În Răsărit, Simbolul constantinopolitan s-a impus treptat, dar sigur, drept Crez baptismal unic. În 533, Iustinian a sancţionat Simbolul constantinopolitan drept normativ pentru creştinii din tot Imperiul romano-bizantin. Odată cu recucerirea bizantină a Italiei de la ostrogoţii arieni şi pentru a contracara arianismul goţilor, Biserica Romei şi alte câteva Biserici din Occident au acceptat şi ele Simbolul constantinopolitan drept Crez baptismal pentru cateheza de iniţiere creştină.

Funcţia mărturisitoare publică a Anaforalei este preluată din secolul al VI-lea de Crez

Inovaţia revoluţionară a venit însă ceva mai devreme în Răsărit, unde Simbolul constantinopolitan devine şi Crez recitat solemn în cadrul Liturghiei euharistice înainte de anafora. Pe lângă motivaţia misionară, introducerea recitării Crezului în cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicaţie. Ea este legată de mutaţia generalizată în secolul al VI-lea – în ciuda legislaţiei contrare a lui Iustinian din 546 şi 565 – în modul săvârşirii Euharistiei: piesa centrală a Liturghiei, marea rugăciune euharistică sau anaforaua, începe să fie citită de protos cu glas scăzut (mystikõs) într-un altar izolat de credincioşi prin grilajuri şi perdele. În loc de o rugăciune a întregii comunităţi, cum arată pluralul ei, ea se metamorfozează într-o rugăciune sacerdotală, rolul ei comunitar fiind luat acum de cântări devenite un comentariu muzical al Liturghiei pentru credincioşi. Pentru a suplini funcţia mărturisitoare şi didactică unică a anaforalei – adevărata mărturisire de credinţă a Bisericii – scufundate în tăcere, s-a introdus în Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismală al acestei credinţe cuprins în Simbolul constantinopolitan. Introdusă prima dată la Antiohia în 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, iar la Constantinopol în 511 tot de monofiziţi, iar în 518 şi de ortodocşii chalcedonieni – fiecare comunitate dorind să-şi reafirme prin aceasta fidelitatea faţă de primele Sinoade Ecumenice – această practică a fost oficializată în 568 de împăratul Iustin II, care a dat ordin ca Simbolul constantinopolitan să fie cântat în toate bisericile din imperiu.

Anaforaua, mijloc de realizare a comuniunii credincioşilor

Iniţial, după Intrarea Mare episcopul sau preotul aşeza darurile pe altar şi rostea rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul proscomidiei de azi), după care iniţia dialogul cu credincioşii care prefaţa marea rugăciune euharistică sau anaforaua. Aceasta era rostită de episcop sau de protoprezbiter cu glas tare în auzul întregii comunităţi, întreruptă doar de intervenţiile şi reacţiile poporului şi de îndemnurile diaconilor. Anaforaua constituia în acelaşi timp mărturisirea de credinţă solemnă a comunităţii şi răspunsul ei de laudă, evocare şi invocare a lui Dumnezeu pentru creaţie, mântuire şi Liturghie concentrate în ofranda euharistică; transformată în prezenţa tainică a lui Hristos Cel răstignit şi preamărit, şi acceptată ca sacrificiu ispăşitor suprem pentru întreaga Biserică văzută şi nevăzută comemorată deasupra lui, aceasta era oferită apoi spre cuminecare credincioşilor nu atât ca premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare şi manifestare văzută a comuniunii lor corporative ca Biserică catholică deplină şi anticipare a împărăţiei eshatologice a Sfintei Treimi.

Această înţelegere şi practică apostolică a Liturghiei posibilă în cazul comunităţilor mici, structurate în jurul unor elite spirituale de vocaţie, ale Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putinţă în comunităţile amestecate din marile oraşe cosmopolite ale Imperiului Roman târziu. Succesul cantitativ al Bisericii de mase fusese obţinut cu preţul relaxării exigenţelor spirituale şi al căderii dramatice a calităţii vieţii creştine urbane. Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici în aparenţă înfloritoare şi triumfătoare au agravat criza în loc să o remedieze.

Criza convertirii conştiinţelor şi renunţarea la cuminecarea euharistică regulată

Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale de marile sărbători sau chiar anuale, de Paşte, împotriva căreia protestează deja Sfântul Ioan Hrisostom († 407), şi generalizarea pentru laici a simplei asistenţe la Liturghie fără împărtăşire era o recunoaştere nemărturisită a eşecului convertirii conştiinţelor individuale, iar soluţiile crizei de fapt au adâncit-o. Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat practic în două rituri paralele: rugăciunile, în frunte cu anaforaua, riturile euharistice şi cuminecarea clericilor se sacerdotalizează devenind privilegiu, drept şi
obligaţie a clericilor curaţi şi sfinţi şi se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de tăcere, consumându-se după perdelele protectoare dincolo de privirile şi auzul impure ale laicilor profani şi ţinuţi la distanţă; acestora din urmă li se rezervă, pe lângă câteva „ecfonise“, o dramaturgie rituală dezvoltată şi o extindere a elementului coral-muzical: cântările şi riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituţie pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată celebrarea. Celebrarea comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt evocat, convocat şi cuminecat care era Liturghia apostolică, devine acum spectacol de imagini, lumini şi sunet într-o bazilică devenită în acelaşi timp teatru sacru antic şi templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului împărat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 şi 137 din 26 martie 565), care impun expres episcopilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugăciunii euharistice şi a celei baptismale, n-au reuşit să împiedice scufundarea inexorabilă a acestor continente euhologice în oceanul recitării „secrete“ (mystikõs), cu glas scăzut, cum apar în secolul al VIII-lea în Barberini gr. 336, cel mai vechi codice liturgic grecesc păstrat. Odată cu anaforaua aluneca însă în uitare sub aluviunile unei inflaţii de elemente secundare întreaga teologie şi ecleziologie apostolică şi patristică, esenţialul credinţei creştine dintotdeauna – sinteza canonului biblic, dogmatic şi liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Când oare vor avea oare şi simplii credincioşi ortodocşi bucuria de a se întâlni nemijlocit cu Sfântul Vasile şi în pacea cerească a Liturghiei sale, nu doar în cumplitul război cu demonii invocat în Molitfe, ascultându-i maiestuoasa Anafora rostită cu glas înţeles?

Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din 31 ianuarie 2010

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la duminica a XXXIV –a după Rusalii

January 31st, 2010, No Comments

Adevărata pocăinţă este dătătoare de viaţă

Evanghelia duminicii a XXXIV-a după Rusalii
(a Fiului risipitor)
Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

†DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În duminica a doua a Triodului, Sfinţii Părinţi au rânduit, cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, pentru a ne arăta şi a ne ajuta să înţelegem ce este esenţial să urmăm în toată perioada Postului Sfintelor Paşti, pentru urcuşul nostru interior, sufletesc, spre Înviere ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul.

Evanghelia „Fiului risipitor“, rânduită a se citi în această duminică, la Sfânta Liturghie, are o legătură deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, pe care noi o numim şi Taina mărturisirii păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele revenirii duhovniceşti, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele inevitabile, esenţiale, ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia acestei duminici ne arată, aşadar, ce înseamnă pocăinţa, cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut, învierea celui mort sufleteşte, şi cât de frumoasă este viaţa cea nouă după ce noi am primit iertarea păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar şi când e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.
Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu

Ţara depărtată“ în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii ziditoare. „Ţara depărtată“ este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi aşteptat: foamea trupească. „Foametea mare“ din ţara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „ţară depărtată“? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.
Foametea din „ţara depărtată“ reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră, deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică – întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări“, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când îşi aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit „îşi vine în fire“. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul şi moartea, accidente ale falsei libertăţi

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural“ sau normal.
Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire“ stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula“, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.

Când un păcătos se întoarce către Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia ne spune că tatăl, „pe când era încă departe“ fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită „al doilea Botez“, pentru că Botezul „din apă şi din Duh“ (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă „botezul lacrimilor“ sau „botezul pocăinţei“ se poate săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare, care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios şi neiertător: „Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“.

Sfinţii Părinţi arată că viţelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din Evanghelia acestei duminici să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât de mare este puterea iertării lui Dumnezeu şi cât de înnoitoare este bucuria vieţii veşnice pe care ne-o dă iertarea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. „Pilda Fiului risipitor“ ne îndeamnă, acum în perioada premergătoare Postului Sfintelor Paşti, să ne spovedim mai des şi să ne împărtăşim mai des, ca să ne bucurăm de primirea iertării, de înnoirea vieţii noastre şi de prezenţa lui Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 31 ianuarie 2010

Contul de carte din Scribd al d-nei Ecaterina Țarălungă

January 30th, 2010, No Comments

Poemul e din volumul Limite, p. 17.
Întregul cont…aici.
Îndosariat la:Cărţi, Poezie şi proză scurtă Tagged: Cărți, Ecaterina Țarălungă, Poezie și proză scurtă, pr. dorin picioruș, teologie pentru azi

Tot cine are în suflet dor de Dumnezeu predică online

January 30th, 2010, No Comments

Cum arată portalul ortodox, în dialog cu islamul, care a rămas în urma Fericitului Daniel Sisoev…martirizat de curând.
Intrați aici…cu translare din rusă în română.

Îndosariat la:Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase, Ştiri Tagged: dialog ortodox-islamic, Știri, Fericitul Daniel Sisoev, pr. dorin picioruș, Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase, teologie pentru azi

Mesajul religios al penticostalului Daniel Păun din Fetești în țigăneasco-română

January 30th, 2010, No Comments

E un fel de englezo-română…dar omul e serios și merită tot respectul nostru, pentru că se gândește la coreligionarii săi din diaspora.

Îndosariat la:Video Tagged: Daniel Păun, țigan penticostal, pr. dorin picioruș, teologie pentru azi, Video