Stiri Ortodoxe

Pe un blog de dreapta, am găsit recomandarea pentru eseul ilustrat video de mai jos. Pentru că subiectul, sclavia modernă, mă interesează, l-am urmărit. Este un “film” anarhist, cu un mesaj destul de abil construit, deşi din punct de vedere tehnic e rudimentar. Spune multe adevăruri şi asta îi poate induce în eroare pe mulţi. Totuşi, mesajul este ţintit anticapitalist, fără a spune nimic despre socialism (că şi un sistem şi celălalt tot sclavi ne vrea), ba chiar strecoară concepte dragi “ucenicilor” lui Karl Marx, Lenin şi Stalin, cum e cel de revoluţie violentă. E de prisos să adaug că n-are nimic de-a face cu credinţa creştină (în schimb, sugerează că religiile monoteiste înrobesc).

Concluzia este fără echivoc: distrugeţi această civilizaţie! OK! Şi ce punem în loc? Nimic. Vom fi toţi egali, fără ierarhie şi fără organizare. O utopie.

Postez aici filmul şi m-aş bucura vizionaţi şi să-l comentaţi. Prin dezbatere, ne mai lămurim. Şi putem nădăjdui să păstrăm calea împărătească.

România trebuie catehizată. Ştiu, sună scandalos. E ca şi cum un doctor te-ar anunţa brutal că ai o boală incurabilă. Însă, fără să ştii de ce suferi, nu te poţi vindeca. Aşa că mai bine să ţi se dea diagnosticul fără menajamente. Mai ales dacă mai există o şansă. Din fericire, noi, ca popor, mai avem una: întoarcerea la credinţa adevărată. Pînă atunci, să nu ne mirăm de nenorocirile pe care le trăim.

Un profesor de economie de la un colegiu american a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar odata a picat o grupa intreaga. Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac sau bogat, toata lumea egala!

Profesorul le-a spus: “OK ! Vom face un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat nici unul nu va pica si nici unul nu va primi nota A.”

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B. Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai mult si-au spus ca si ei vor “pomana”, asa incat au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost D! Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F=picat. Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru altul.
Spre marea surpriza a tuturor, toti au picat.

Profesorul le-a spus ca era previzibil ca socialismul sa intre in faliment intr-un tarziu, deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este tot mare. Dar cand statul nu mai acorda recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata sinteza: “Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva.

Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca ceilalti vor avea grija de ea si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca pt ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.”

Statul român vă anunţă că aveţi de trimis 25 de declaraţii fiscale pe an. Pe Internet deja au apărut apeluri la protest împotriva birocraţiei umilitoare. Dacă, spre deosebire de guvernanţi, noi am fi normali, ar trebui să le arătăm ce credem despre asta. Dacă nu, ne merităm soarta.

CE ADUCEM:

* Un borcan plin cu monezi – taxele noastre către Statul care ne oferă “atât de mult” în schimbul contribuţiilor noastre. Borcanele le vom d…epune jertfă în faţa Ministerului de Finanţe. Astfel poate că se vor găsi resurse de organizare a unui serviciu civilizat.
* Aducem trei foi pe care scriem Grevă Fiscală (trei câte formulare trebuie completate) şi pe care le plasăm în faţa aceluiaşi Minister.

CE DORIM:

* Un contribuabil care obţine venituri din drepturi de autor sau ca PFA este obligat de către Stat să depună 25 de declaraţii anual. Solicităm simplificarea procedurilor birocratice prin introducerea unei declaraţii unice anuale care să poată fi transmisă instituţiilor abilitate prin poştă sau e-mail. Solicităm publicarea conturilor bancare în care pot fi virate taxele impuse, o singură data pe an.
* Solicităm scuzele publice din partea Guvernului Romaniei pentru haosul creat şi pentru risipa de timp şi calm la care îşi obligă contribuabilii.
* Solicităm redactarea formularelor într-un limbaj limpede, uşor de înţeles de orice cetăţean cu educaţie medie.
* Solicităm eliminarea tuturor inadvertenţelor şi neclarităţilor prezente în normele de aplicare. Aceste neclarităţi au fost semnalate şi de către specialişti şi pot da naştere la interpretări personale (deci imprevizibile) ale inspectorilor fiscali.

Aici puteţi semna petiţia online pentru declanşarea grevei fiscale.

Notă importantă: acest flash-mob este independent de orice partid/influenţă politică şi acuză o conduită a statului veche de cel puţin un deceniu, indiferent de partidul aflat la putere.

Nu mă mai miră nici una dintre prostiile şi ticăloşiile comise de guvernul Boc, cel mîngîiat pe cap de onorabilul preşedinte Băsescu. Mă miră însă că opoziţia a scăpat cîteva ocazii bune de a puncta electoral în mod semnificativ.

De pildă, guvernul ăsta de cinici cu gulere albe – dintre care Videanu, zis şi “aş putea trăi cu 15 milioane de lei vechi pe lună, cu o soţie şomeră şi un copil la facultate”, e primul – a hotărît să ne bage mîna în buzunar la drumul mare obligîndu-ne să plătim, pe lîngă impozitul pe venit firesc, CAS la drepturile de autor şi pe cei care avem carte de muncă.

Nu trebuie să fii specialist în drept constituţional ca să-ţi dai seama că această prevedere este neconstituţională, imorală şi îngraşă un stat mafiot. E neconstituţională, pentru că mă pune să plătesc contribuţii la pensii şi şomaj de două ori. E imorală, pentru că, mimînd grija pentru angajat, care, vezi Doamne, avînd numai un contract de cesiune a drepturilor de autor, riscă să nu mai primească pensie, de fapt îi diminuează acestuia veniturile în baza unei promisiuni pe care, aţi ghicit, nu şi-o va onora (cine crede că va mai primi pensie de la statul român peste 20 de ani, e naiv). Angajatul trebuie să accepte, că doar n-o să se lase de muncă pe criza asta, nemulţumit că-i scade salariul. Angajatorul nu poate nici el să-i acopere angajatului pierderea, în această vreme de restrişte.

Şi nu în ultimul rînd, porcăria cu pricina îngraşă statul mafiot, în care alde Boc se plînge de criza economică, în virtutea căreia ia astfel de măsuri tembele, dar dă bani cu nemiluita pe lucruri inutile (cetăţeanului, dar folositoare sistemului) cum ar fi cărţile de identitate biometrice.

Peste toate pluteşte haosul cu care sinistrul Cabinet Boc ne-a obişnuit deja.

Am o singură întrebare pentru liderii opoziţiei: de ce nu au atacat şi această ordonanţă, privind introducerea CAS pe drepturile de autor, la Curtea Constituţională? E un prilej bun de a cîştiga simpatia a cel puţin 500.000 de români, între care mulţi jurnalişti. De ce îl ratează?

UPDATE
Cititi si:
Ai venituri din drepturi de autor? Statul te face funcţionar grăbit. Din 1.000 de lei mai rămâneţi cu jumătate

Drepturile de autor, bătaie de joc de la guvernul Boc

Declaraţiile pentru drepturile de autor pot fi trimise şi prin poştă

Boc nu ştie. Premierul spune că n-a auzit de haosul de la ghişee, după ce a pus 500.000 de oameni la coadă: “Această situaţie nu s-a confirmat, e doar o supoziţie”

Cum a încurcat Sebastian Vlădescu un milion de oameni

Indemn la Greva Fiscala – Nu platiti taxele in forma cu trei declaratii

Cum depui declaraţiile pentru drepturile de autor şi PFA prin poştă

Testul aberaţiei

VREAU DEMISIA LUI BOC, GREVĂ FISCALĂ ŞI SĂ EMIGREZ!

UPDATE 2

Codul Fiscal nu poate fi aplicat. Daţi statul în judecată!

Gheorghe Pi­pe­rea, profesor universitar la Facultatea de Drept şi unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din zona financiară, explică pentru RL de ce modificările aduse Codului Fiscal încalcă nu doar Constituţia, ci şi unul dintre principiile funda­mentale ale dreptului european.

E sfîrşitul lumii. Ba nu, e spectacolul sfîrşitului lumii. Ne înconjoară din toate părţile, ca un film 3D într-un cinematograf cît lumea. Ne intră pe cabluri de Internet şi de televiziune în vieţile noastre care, nu-i aşa?, fără acest show, ar fi de tot banale şi plictisitoare, aproape de netrăit.

De vreo patru luni, am renunţat la televizor. Nu din habotnicie, ci pentru că n-am timp de el şi mai ales ca să opresc cumva apocalipsa la uşă. Am reuşit parţial.
Dacă am scăpat de accidentele mortale, violurile de septuagenare, copiii arşi în maternitate şi dictatorii de mucava din aceleaşi “ştiri”, în care numai personajele se schimbă, derulate la nesfîrşit pe ecranul televizorului, n-am nici o şansă să mă sustrag iadului de pe Internet.

Îmi iau ştirile care mă interesează în special din mediul virtual. Ei, dar aici e mai greu să mă feresc de apocalipsă. Vine peste mine taman prin unele site şi bloguri la care mă aştep mai puţin, ortodoxe. Sînt avertizat, somat, ameninţat, bombardat şi la urmă condamnat pe paginile ultraşilor ortodocşi. Aflu că dictatura biometrică mă va înrobi curînd nu doar în viaţa asta, ci şi în cea veşnică. Mi se repetă pînă la saturaţie că ecumenismul mă va împinge şi el în focul Gheenei, unde deja tronează papa de la Roma, ca un mare maestru de ceremonii. Sînt vestit, cu surlele şi trîmbiţele îngerilor de pe urmă, că toţi ierarhii ortodocşi, inclusiv cei care treceau pînă acum drept tradiţionalişti, sînt vînduţi papei, Occidentului, masoneriei… Şi sînt urmaţi de o turmă de preoţi nărăviţi la rele. Nu mai avem păstori, deci înapoi în catacombe. Cu preţul schismei, dacă altfel nu se poate.

Între timp, războiul nuclear bate nerăbdător la uşă, din pricina Israelului care va să atace Iranul. Dar acest război nu este decît decorul prăbuşirii spectaculoase şi definitive a lumii. Adevăratul război este dus de talibanii ortodocşi cu toţi cei care nu sînt de acord cu ei. Nu există scăpare decît pentru paznicii “adevăratei credinţe” – pe care ei înşişi o stabilesc pe baza unor noi canoane şi prin apelul la nişte oameni transformaţi în idoli.
Nu există speranţă. De dragoste, ce să mai vorbim? O fi creştinismul religia iubirii, dar acum e timpul urii. Adevăraţii creştini urăsc cu putere prieteni autentici şi duşmani – veritabili sau închipuiţi – care au căzut în “apostazie”.

Vremea se apropie şi noi nu vrem să înţelegem – ni se reproşează. Ba nu, fraţi ortodocşi, vremea a şi sosit! Trăim apocalipsa acum.

Isteria abil instrumentată toceşte subiecte serioase, ridiculizează teme uriaşe, minimalizează primejii adevărate. Sub tăvălugul isteriei, persoane convinse de necesitatea respingerii actelor de identitate biometrice, antiecumenişti bine informaţi, tradiţionalişti ortodocşi în cel mai pur sens al cuvîntului, anti-masoni din principiu şi din necesitate, ajung să se clatine în convingerile lor. Jena unei vecinătăţi troglodite şi imunde, logica elementară, ştiinţa de carte şi bunul simţ le aprind becurile de alarmă şi le nasc întrebări şi dileme. Dacă depăşesc acest impas, ei nu vor putea fi oricum niciodată pe aceeaşi baricadă cu “liderii de opinie” născuţi din mîlul Internetului, şi validaţi prin prea marea îngăduinţă a unor duhovnici, chiar dacă teoretic împărtăşesc aceleaşi valori.

Se întîmplă ca şi în cazul “pericolului maghiar”. Isteria peremistă l-a transformat într-un banc. Între timp, revizioniştii maghiari parcurg pas cu pas un program de enclavizare a unei părţi din Ardeal.

Isteria anticipistă şi antiecumenistă nu lasă loc acţiunilor serioase de stopare a unor pericole majore reale. Inhibă reacţiile unor persoane credibile, care nu vor să fie confundate cu “talibanii”. Iar dacă mîine, poîimîine vom avea toţi cip sub piele şi o singură biserică New Age, “istericii” de serviciu îşi vor fi făcut datoria. Intenţionat sau manipulaţi, oamenii aceştia nu întîrzie Apocalipsa, ci o grăbesc.

Preasfintite Părinte,

Preacuviosi si Preacucernici Părinti,

Iubitii mei fii sufletesti,

Cu regretul de a nu putea fi prezent între frătiile voastre si de a împărtăsi împreună bucuria pe care Maica Domnului o revarsă din prea plinul milostivirii ei la acest praznic, vă adresez binecuvântările mele arhieresti si vă asigur că sufleteste sunt alături de soborul de slujitori si de toti pelerinii veniti să se închine Icoanei de la Nicula.

Nu multi sunt cei ce stiu că Nicula este unul din cele mai vechi asezăminte monahale în spatiul românesc. Atestată documentar în 1552, ea îsi rotunjeste, acum, patru secole si jumătate de existentă, trăire duhovnicească si roadă misionară, aici, în pieptul Transilvaniei, ca o inimă care bate tăcând si grăieste zbătându-se. Aspre vremuieli au venit si peste ea, ca peste întregul Ardeal, dar fiinta ei a rămas neclintită, asemenea stejarilor care-i stau de strajă – unii, poate, de o vârstă cu ea – cu fruntile proptite-n cer si rădăcinile-n pământ. Nicula e icoana neamului.

Desigur, faima ei se datorează, în cea mai mare măsură, icoanei Maicii Domnului, zugrăvită în 1681 de către popa Luca din Iclod si care în 1699 s-a dovedit si făcătoare de minuni. Mănăstirea este astăzi cel mai mare centru de pelerinaj din România; spre ea se îndreaptă, zi de zi si săptămână de săptămână, lungi convoaie de credinciosi din toate laturile tării, culminând cu hramul din 15 august, când zeci si chiar sute de mii de închinători, popositi în uriasul amfiteatru natural, priveghează toată noaptea cu lumânări aprinse si imnuri de laudă, în întâmpinarea Liturghiei arhieresti. Cine oare a văzut atâta lume si nu s-a cutremurat de atâta credintă?

Si totul pentru ea, Maica Domnului, ce stă pururea rugătoare către Fiul Său, dar în acelasi timp este si rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne‑am rostit optiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nădăjduim întru neputintele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne si este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar si de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi.

Fie ca binecuvântarea Domnului să se reverse din prea plinul rugăciunilor Maicii Sale asupra frătiilor voastre si a familiilor voastre, acum si în veci.

BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului,

Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

Regizor de marca, autor al unor filme antologice, precum “Padureanca”, “Luchian”, “Binecuvantata fii, inchisoare”, s-a nascut la Cluj, pe 25 septembrie 1938, ca fiu al marelui psiholog Nicolae Margineanu, care avea sa patimeasca 16 ani in temnitele comuniste. Suferinta familiei, trauma provocata de lipsa tatalui ii vor marca puternic, atat mesajul filmelor si sensibilitatea artistica, cat si apropierea de Dumnezeu.

În urma „Îndemnului la faptă bună” din 1 iulie 2010, adresat de Arhiepiscopul si Mitropolitul Bartolomeu preotilor si credinciosilor, in bisericile, manăstirile Eparhiei Clujului si la Catedrala mitropolitană a fost organizată, in perioada 4-18 iulie, o colectă in sprijinul fratilor din Moldova, crunt loviti de pe urma recentelor inundatii, care au provocat atata suferintă si chiar pierderi de vieti omenesti.
Suma totală adunată se ridică la valoarea de 672.385 lei.
Intrucat cele mai multe localităti afectate de inundatii se află in cuprinsul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, suma totală a fost expediată in contul special deschis de Arhiepiscopia Iasilor, care va distribui ajutoarele, după nevoi, persoanelor sinistrate.
In numele celor care vor beneficia de acest ajutor, Mitropolitul Bartolomeu le multumeste protopopilor, preotilor si credinciosilor, cu binecuvantări.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei

Unora dintre amicii mei mai “talibani” li s-a părut că muzica pe acest blog e un fel de “umplutură” pe care o bag cînd n-am ce spune. Dragilor, vă asigur că în afara de poezie, vin şi flori puţine lucruri îmi dau o asemenea bucurie ca muzica. Cele sfinte sînt altceva, dar ele nu intră la plăceri, ci mult mai sus.

Le anunţ pe admiratoarele florilor mele că drăgălaşele au primit pămînt mai mult şi mai bun, în ghivece pe măsura înfloririi lor
Bine, nu numai de asta n-am scris eu în ultima vreme pe blog. Dar bucuria pe care mi-o fac florile astea merita un sacrificiu şi mai mare. Pentru că nu încap toate aici, vi le arăt doar pe cele dinspre apus.

Peter Imre este primul din şirul de persoane notorii din presă înfruntate de Tiberiu Lovin care răspunde printr-un ziar pe care îl conduce.

Dan Turturică, de la România Liberă, şi Marius Tucă, bossul Jurnalului Naţional, au înghiţit în sec şi a tăcut în faţa tuturor dezvăluirilor Reporterului Virtual, Răzvan Corneţeanu, fostul şef al trustului Adevărul, a blocat accesul către blogul lui Tiberiu de la computerele din redacţie, timp de un an, iar Mircea Badea a făcut aluzii străvezii în emisiunea sa şi l-a înjurat vîrtos pe blogul propriu. Cu toţii, într-un fel sau altul, i-au crescut traficul. Cu atît mai mult cu cît, în covîrşitoare majoritate, informaţiile date de Tiberiu Lovin s-au dovedit a fi corecte.

Interesant este că unii dintre cei cu care s-a războit Tiberiu au intrat apoi într-un picaj profesional Corneţeanu a fost dat afară cu scandal şi nici Turturică nu se simte prea bine. Să vedem ce se va întîmpla cu Imre, despre care se zvoneşte că va fi schimbat din funcţie în această toamnă, din pricina lipsei de performanţă. Dacă pleacă şi Imre, cred că Tiberiu riscă să-şi cîştige renumele de “acest ghinIon Iliescu al presei româneşti” ))

PS: Poate vă mai amintiţi că, pe cînd era pe cai mari în partidul-stat postdecembrist, tataie Ilici îşi căpătase porecla de “ghinIon Iliescu” pentru că, după ce l-au cunoscut, mai multe personalităţi au avut apoi de pătimit

Se tot discută de câteva zile despre brandul turistic al României. Toţi nepricepuţii vin la televiziune să-şi dea cu părerea, şi numai pe mine, mai nepriceput decât toţi la un loc, nu m-a întrebat nimeni ce părere am. N-am fost niciodată în viaţa mea într-un concediu, nicăieri, ca turist. În 20 de ani de scris la gazetă am avut concediu doar de două ori, dar nu şi bani să plec o săptămână într-o staţiune. În afară de anul dintre iulie 2008 şi iulie 2009, tot timpul am avut un salariu care îmi ajungea de chirie, de mâncare şi de ţigări. De când nu mai fumez şi ţin şi regim, am reuşit să-mi iau bicicletă şi am vizitat tot Bucureştiul (dar tot, ceea ce nu e puţin lucru!), Chitila, Măgurele şi Chiajna. Dar şi aşa, tot n-am habar de turism, deci sunt în continuare frustrat că nu sunt invitat la televiziune să-mi dau părerea cot la cot cu ceilalţi nepricepuţi.

După ce am scris un reportaj despre obezi, mi s-a pus brandul de grăsan care a slăbit câteva kile şi de atunci sunt invitat numai la emisiuni despre obezitate, în ciuda faptului că am învăţat câte ceva despre boala asta. Despre turism nu mă întreabă nimeni. Turist cu adevărat n-am fost nici o singură zi, dar am umblat destul de mult ca ziarist şi am şi eu câteva sugestii pentru brandul turistic.

Eram în Orşova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru Cotidianul. Cristian Cioacă, şoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ţinut de la Bucureşti până la Orşova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam şi Vijelie. Şi Guţă. Mult Guţă. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de 20 de ani, şi tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun-simţ, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână şi lui 10-20 de lei la o deplasare, nu îşi făcea program separat, nu era pretenţios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren şi nu zicea nu.

Fiindcă l-am văzut aşa amărât, de-i venea să rupă volanul cu dinţii, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniştească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouţă, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori să stea în cameră şi să revadă a nu ştiu câta oară, la un videoplayer din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câştiga. Sun la pensiune şi, foarte amabil, patronul îmi explică pe înţelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe nişte străduţe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieşim din oraş şi ne înfundăm între nişte dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem şi el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. “Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de ţară, dom’ patron, e numai hopuri şi hârtoape.” “Păi ăsta e, spune patronul bucuros, ţineţi-o tot înainte şi ajungeţi imediat.”

Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. “Aşa-ţi trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacţie!”, încerc eu să fac haz de necaz. Şoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub maşină, zice că nu e grav. Şi dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilometru. Nici nu trece o oră şi ajungem într-un luminiş. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul şi ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus, munte şi pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Nici urmă de pensiune. În poieniţă nu se vede decât un chioşc. Păi, să vedeţi, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt nişte căsuţe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.

Cum nu eram pretenţioşi, mă înţeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuţă să văd ce condiţii are pensiunea care nu e chiar aşa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat aşa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, şi o băiţă în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Şi un gemuleţ cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuţei alăturate. Şi un televizoraş la care nici nu ştiu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică şi pentru filme româneşti. Parcă eram în “Albă ca Zăpada”.

Era târziu şi noi, obosiţi, nu mai aveam nici un curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraş. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi şi în căsuţă, totuşi. La urma-urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domneşte. “Dar mâncarea?”, întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. “Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceţi dumneavoastră… un cârnat, mici, o fleică… găsiţi în oraş. Noi vă oferim grătarul şi cărbuni să vă frigeţi singuri.” Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. “Şi n-aveţi dumneavoastră aici nişte cârnaţi, ca să nu ne mai ducem până în oraş?” “Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău.” Avea numai pufuleţi, la chioşc, biscuiţi şi sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre şi-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiştii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undiţe. Şi tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreţ. Nu puteai să te superi pe el.

“Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice peşte.” Şi mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am făcut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic… moldoveneşte, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă şterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu’, nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniaţi ca răţuştele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în ţara asta!

Jos, se iţea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieşea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuţă, direct în Dunăre, în guşa crapului.
Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moţaţi în tufiş. “E frumos aici, se vede şi Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveţi internet. Ne pare rău.” Şi am plecat. Cu adidaşii în pungă.

A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutaţi orşovenii din vechiul oraş, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau aşezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-şi sape nişte veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai nişte adâncituri de-o şchioapă. Şi când se umpleau, orşovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, şi o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că şi acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.

Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin ‘60 şi ceva în Orşova şi-şi făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Şi tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea şi n-a mai fugit din ţară. Şi zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: “Am venit aici să-mi caut libertatea şi m-am împotmolit în căcat!”. Replica lui ar fi bună de slogan pentru turismul local, de aventură, dar mie tot “Explore the danubian bushes”, adică “Exploraţi tufişurile dunărene!” îmi place mai mult.
Şi s-ar potrivi perfect cu frunza Elenei Udrea, izotipul ăla de un milion de dolari: o frunză, de fapt o formă de relief cu un curs de apă la bază. Iar pe malul cursului de apă să mai adauge, ca o picătură de rouă ce se scurge de pe frunză, o spirală micuţă, cu moţ. S-o deseneze Mardale, de la Caţavencu. (Va urma)

Sursa: Jurnalul National

“Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind constată că strategia de apărare adoptată de CSAT împotriva presei începe să dea roade şi să fie aplicată chiar de către Guvern. Încălcând regulile privind dialogul social, Executivul a adoptat ieri Normele Metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr.58/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, norme care pun pe butuci industria de media şi care afectează, în mod grav, libertatea de exprimare. Modificările aduse Codului fiscal prin introducerea contribuţiilor de asigurări sociale (CAS) pentru contractele de drepturi de autor creează posibilitatea impozitarii duble a actului de creatie, atât pe contracte individuale de muncă, cât şi pe contracte de drepturi de autor.

În presa de azi a fost lansată informaţia că ministrul de Externe Teodor Baconsky (prefer grafia uzată şi de el ca scriitor) e pe cale să facă o platformă creştin-democrată în PDL, menită să salveze partidul. Eu aş spune că mai degrabă ar putea să salveze nişte oameni politici din partid, căci PDL nu mai poate fi oprit de pe tobogan, după prea multele gafe, prostii şi ticăloşii comise.

Iniţiativa lui Baconsky ne este prezentată ca fiind agreată de Băsescu şi sprijinită de “garda veche” din partid, al cărei vîrf de lance e Blaga. Dacă este aşa, nu ştiu ce ar putea aduce nou în afara unui pospai “doctrinar”. Pe de altă parte, ni se spune că există o concurenţă între grupul lui Blaga, care l-ar folosi pe Baconsky pe post de interfaţă prietenoasă, şi grupurile Elenei Udrea şi cel al “liberalilor” Preda & Macovei. O fi o luptă motivată de interese financiare, dar nu prea văd diferenţa ideologică dintre ele. Iar sugestia că Udrea ar putea reprezenta curentul “conservator” este de-a dreptul ilară.

Oricum Teodor Baconsky îşi faultează credibilitatea de la început, luîndu-şi ca tovarăşi de drum (pentru înfiinţarea unei Fundaţii Creştin Democrate, ca prim pas pentru constituirea platformei din partid) oameni de tipul lui Toader Paleologu (care s-a făcut de rîs ca ministru, cînd n-a stîrnit indignarea) sau al Sorinei Plăcintă (fostă ministreasă meteorică, mai cunoscută pentru combinaţiile sale financiare şi contribuţiile băneşti la partid).

Despre cît de tare este preocupat PDL de dezbaterile ideologice şi despre sorţii de izbîndă ai iniţiativei ministrului de Externe, vorbeşte prea bine şi Alin Fumurescu:

“Pana sa ajunga la deosebirile dintre liberalism, crestin-democratie si conservatism, intelectualii pedelisti ar trebui mai intai sa aduca partidul la doctrina simpla, dar cruciala, a bunului simt. Las la o parte absurdul unei scene i care Elena Udrea ar dezbate cu Sorina Placinta subtilele deosebiri intre crestin-democratia de sorginte continentala si conservatismul anglo-american, facand nopti albe argumentand. cu cartile-n mana, daca Locke isi merita cu adevarat reputatia de liberal. Dar orice gospodina stie ca o curatenie adevarata nu se reduce la impartirea gunoiului din casa in trei gramajoare si acoperirea lui cu petale de trandafir.”

Ediţia pe iulie a publicaţiei îi este dedicată marelui nostru psiholog Nicolae Mărgineanu, pedepsit pentru patriotism de către comunişti cu 16 ani de temniţă. Într-un interviu pe care mi l-a acordat fiul său, regizorul Nicolae Mărgineanu, acesta povesteşte prin ce a trecut în anii în care a fost lipsit de tată, cum a fost clipa revederii şi ce mărturisiri i-a făcut părintele său despre cele suferite în închisoare.
Din sumar, vă mai recomand: “Estetica Ortodoxiei”, de Constantin Mihai, “Centenar Vizanty. 1945 – 1947. Un sfârşit şi un început”, de Daniel Focşa, “Mislea, închisoare comunistă pentru femei”, de Flori Bălănescu, “Catedrala Mântuirii Neamului, între împlinire, dileme morale şi deziluzie”, de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică, “Lumea îşi încordează muşchii”, de Viorel Patrichi, şi “Pentru o politică de tip creştin (6)”, de Paul Ghiţiu.
Vedeţi aici de unde puteţi cumpăra revista ROST.

Nascuta in 1949, la Sibiu, Liliana Ursu este poeta, prozatoare si traducatoare, mult mai cunoscuta in SUA decat in Romania. In ultimii 15 ani, de altfel, a publicat mai mult pe continentul american. Cu studii de anglistica la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, a lucrat multi ani in Televiziunea Romana si in Radio Romania. Intre anii 1992-1998 a fost bursier Fulbright si profesor asociat la Pennsylvania State University, profesor asociat la University of Louisville (Kentucky), la Bucknell University si poet in residence la Stadler Center for Poetry in 2003. A primit ordinul national Meritul Cultural in grad de Cavaler, in 2004. De multi ani este preocupata sa exprime credinta sa crestina in arta. Despre cum L-a “cunoscut” pe Dumnezeu am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de iunie, in apartamentul ei din Cotroceni.

Cititi un interviu dens si plin de sens in Formula As.

De citit, decantat, luat aminte şi, eventual, comentat, un text al părintelui Ioan-Florin Florescu, cel care, acum 12 ani era redactorul şef al unei foarte bune, dar din nefericire efemere, reviste, “Biserica şi problemele vremii”, pe care a sprijinit-o şi părintele Iustin Pârvu.
Sursa scrisorii de mai jos, aici. (C.T.)

Părinte Serafim,

Felicitări pentru curajul cel bun! Ai pus problema foarte bine, dar ai procedat și mai bine prin faptul că ți-ai asumat public această poziție. Priveam și eu uluit revărsarea de rătăcire dinspre Petru Vodă, aberațiile părintelui Valica cu pretenții de analize teologice, toată isteria apocaliptică, acest armaghedon reloaded de cea mai proastă inspirație hollywoodiană – și chiar mă întrebam dacă în Biserică nu mai este nimeni care să le răspundă. Lucram și eu la un articol, n-am mai răbdat, dar văzând scrisoarea ta m-am liniștit și m-am întors la treburile mele.

Nu știu dacă îți mai amintești, la începutul anilor ’90, pe tarabele improvizate ale vânzătorilor de cărți începeau să-și facă loc niște broșuri sectare cu coperte lucioase – se vedea că nu erau tipărite la noi, care ne anunțau cu litere de-o șchioapă „armaghedonul”, „apocalipsa”, „noua ordine mondială”, „marea trădare” și, evident, apropiatul „sfârșit al lumii”. Îmi amintesc că le răsfoiam, privind ilustrațiile care înfățișau oameni politici sau lideri religioși sub chipul balaurilor Apocalipsei, îngeri luptându-se cu tancuri, oștiri de diavoli gata să dea piept cu armata americană, semne și simboluri oculte „descoperite” pe bancnota de un dolar sau pe sigla Națiunilor Unite și așa mai departe, întrucât imaginația autorilor era inepuizabilă. Mă întrebam pe atunci, cu naivitatea vârstei lipsită de experiența vieții, cât de înșelat? rătăcit? credul? trebuie să fii ca să te lași „învățat” de acești profeți moderni ai apocalipsei, în fine, cui și la ce folosește, de fapt, tot acest circ ieftin și de prost gust. Și, minunându-mă și însemnându-mă cuminte cu semnul crucii, binecuvântam în gând, încă o dată, Scripturile, patericele, cărțile Sfinților Părinți și toată învățătura sănătoasă a Bisericii care, dintotdeauna și pretutindeni în lume unde cuvântul Domnului s-a făcut auzit, i-a ferit pe oameni de rătăcire, dar și de ridicol.

Uite că au trecut de atunci doar 20 de ani și lumea noastră gustă din plin (lumea „bună”, părinte Serafim, teologi școliți, nu babele analfabete!) moda apocalipsei propovăduite pe internet, de data aceasta nu de martorii lui Iehova sau de scientologi, ci chiar de ai noștri, o nouă generație autohtonă de cyber-profeți pravoslavnici. Iată că, până la urmă, o dată cu gustul de Coca-Cola, teologii noștri de pangar au dat și de acela al armaghedonului de operetă. Ridicolul este o religie universală, fanatismul se închină pretutindeni la același dumnezeu, iar „profețiile” de peste ocean și-au găsit adepți și pe-un picior de plai, după vechiul principiu: spune-le o minciună și nu o vor crede; toarnă-le una și mai gogonată, și vor începe să aibă îndoieli; spune-le, în fine, cea mai nesăbuită minciună și o vor crede orbește.

Mă întreb și eu, ca și tine (dar, în ce mă privește, cu mai puțină delicatețe!), cum a ajuns bunul Părinte Iustin să fie târât în tot acest spectacol ridicol, cum a acceptat să fie transformat în “profetul” de serviciu al unui găști gălăgioase și ignare, din care fac parte, de-a valma, monahi girovagi, predicatori ambulanți, stiliști cinstiți, gazetari de scandal, actrițe convertite, specialiști în masonerie, interlopi pocăiți, agenți secreți și profeți ai spanacului… Ce părtășie poate fi între Părintele Iustin și aceștia? Cum au reușit tenebrele patologice să înșele lumina învățăturii sănătoase? Ce caută mărturisirea curată alături de rătăcirea fanatică?

Eu cred – dar asta este numai o teorie a mea – că din prea marea sa bunătate, din sufletul imens al Părintelui Iustin, dintr-o sfântă naivitate copilărească care crede tot ce aude. Și aude numai ce vor ucenicii lui. Iar ucenicii lui au vrut ca părintele să audă vacarmul Apocalipsei, pentru că nimic nu e mai potrivit ca sfârșitul lumii pentru a-ți asigura o audiență la public și după ce părintele nu va mai fi. Înțelegi? “Ucenicii” se gândesc la ziua de mâine. Bunăstarea lor, libertatea neîngrădită, libera voie, gloriola de mărturisitori, admirația necondiționată a credulilor și, la urma urmei, însăși toată puterea lor stă în acest “război sfânt” dezlănțuit împotriva cipurilor. Teoria conspirației e infinit mai comod de slujit decât nevoința anonimă în singurătatea chiliei.

Părintele Iustin e cea mai mare victimă a lui “666″. Un război care trebuia dus cu armele societății civile a fost transformat cu bună știință într-un război duhovnicesc ridicol, de pe urma căruia cei “căzuți din har” sunt șoferii cu carnete noi, asigurații și deținătorii de pașapoarte. Nu mai stă nimeni să te asculte, ridicolul a pus capăt oricăror explicații. Am fi avut mult mai mult de câștigat, poate inclusiv sprijinul clasei politice și al organizațiilor civile, dacă “apocalipsa” n-ar fi fost amestecată în discursul contra cipurilor. Dar cum mai poți să creditezi îndoielile de bun simț și avertismentele lucide când monahul care și-a asumat rolul de purtător de cuvânt al părintelui Iustin apare la televizor și declară senin că… pământul nu se învârte?

Poate că asta e singura scădere pe care i-o găsesc părintelui Iustin (deși, cine sunt eu ca să judec?): nu și-a format ucenici, urmași pe măsura sa duhovnicească. I-a scăpat din mână, s-a încrezut în buna lor credință, le-a supraestimat discernământul. Nu vreau să spun că ucenicii Părintelui sunt reprezentați doar de grupusculul apocaliptic gălăgios și vizibil, eu însumi cunosc, dar mai degrabă dintre laici, oameni deosebiți care s-au format spiritual în duhul Părintelui, dar care rămân în umbră și în ascultare, în timp impostorii se îngrămădesc în lumina reflectoarelor sau în comentarii anonime pe net. Știu și faptul că la Petru Vodă sunt monahi și monahii de a căror dăruire, față de Dumnezeu și față de aproapele, nu sunt eu vrednic să vorbesc – aceasta este tot lucrarea Părintelui. Dar ce folos, dacă ultimul său cuvânt în lume se face auzit prin gurile strâmbe ale unor rătăciți? Ce folos, dacă internauții anonimi alcătuiesc în numele lui afișe de afurisenie și i le lipesc pe ușa chiliei? Acesta e adevărul, ucenicii i-au luat-o înainte, l-au îmbrobodit cum au vrut.

Parcă le-ai turnat spirt pe rană vie, așa au sărit acești “apostoli” ai apocalipsei RFID. Te-au umplut de ocări, de minciuni, ți-au preluat articolele trunchiindu-le, te-au pus la psaltire și, dacă ar putea, te-ar pune pe rug, dar binecuvântat este cel care rabdă pentru cuvântul Domnului. De unde se vede nu dragostea lor în a-l apăra pe Părintele Iustin, cât conștiința care-i vădește și mustră într-ascuns, dar și mândria drăcească de a nu accepta nici o critică, nici o mustrare, nici o întrebare, nici o îndoială în privința lor…

L-am iubit foarte mult pe Părintele Iustin și încă îl mai iubesc, dar îl iubesc cu o dragoste veche, păstrându-i în suflet amintirea înțelepciunii lui. Părintele Iustin al meu nu este cel din filmulețele postate pe youtube, nici cel din comunicatele semnate de diverși ucenici în numele lui (oare pe câte din acestea le-a citit cu adevărat Părintele?) și nici “duhovnicul neamului” proclamat de pravoslavnicii digitali și cyber-ortodocșii isterizați. Refuz să cred că bunul, înțeleptul și blândul părinte Iustin ar putea să-i spună unui diacon să-și lase nevasta doar pentru că are pașaport “cu cip”, sau să-i alunge de la Liturghie pe preoții cu carnete noi de conducere, ori să nu-i primească sub patrafir pe credincioșii amărâți, care numai de grija “cipului” nu mai pot ei astăzi, când n-au o pâine să o ducă acasă la copii. Refuz să cred că Părintele Iustin a lăsat ca pe ușa chiliei lui să fie afișată o listă a cărților interzise copiilor, pe care am văzut-o cu ochii mei, și în care Aventurile Baronului Munchausen era trecută la index. Refuz să cred că l-am auzit cu urechile mele, chiar într-unul din filmulețele postate aiurea, spunând că vremurile comunismului au fost mai ușoare decât cele de astăzi – tocmai el, un om care a purtat crucea temniței sub osânda comuniștilor, să spună asta, nouă, unui neam călcat în picioare de comuniști, unui neam care și-a pierdut identitatea, demnitatea, discernământul, credința, elitele tocmai sub tăvălugul vremurilor comuniste…

În fine, refuz să cred că Părintele meu Iustin este unul și același cu bătrânul duhovnic care joacă rolul principal în această de prost gust “divina comedie” a cipurilor, în acest coșmar internautic care se livrează credulilor pe post de învățătură de credință.

Părintele Iustin al meu nu e acesta! Bătrânul care apare pe youtube i-a furat doar numele și chipul, iar “ucenicii” apocalipsei vorbesc, cu siguranță, în numele altui personaj. Dacă ar fi fost chiar el, Părintele Iustin cel adevărat ne-ar fi învățat, cu smerenia lui, că nu există, în primul rând, un “duhovnic al neamului”. Neamul are o credință, o limbă, o Biserică, neamul are păstori, sfinți, eroi, regi și conducători, dar nu are un duhovnic. Nimeni, niciodată nu a pretins să vorbească și să fie ascultat ca duhovnic al unui neam întreg. Duhovnicul, – ne-ar fi învățat adevăratul Părinte Iustin -, are fii și fiice, pe care-i cercetează sufletește în taina chiliei sale, potrivit nevoilor, căderilor și suferințelor fiecăruia, iar nu pe internet, în gura mare, sub blițurile camerelor de luat vederi. Duhovnicul i-ar fi mustrat pe ucenicii care scriu și proclamă în numele său “Părintele Cutare să fie garantul uniunii noastre”, învățându-i că garantul uniunii de credință nu poate fi decât Biserica. Părintele Iustin știe că învățătura de credință este sarcina și datoria Bisericii și a ierarhilor ei, nu a unui duhovnic, oricât de luminat ar fi acesta. Părintele cunoaște foarte bine patericele și viețile sfinților, știe că oricine, chiar și cel mai mare nevoitor, mărturisitor sau sfânt, poate cădea, iar căderea aceluia e cu atât mai mare cu cât vine din “ispita cea de la dreapta”.

Dacă ar fi fost chiar el, viteazul Părinte Iustin nu s-ar fi speriat niciodată de carduri, cipuri și coduri de bare, nici n-ar fi îngrozit turma cerându-i să-și lase casele și să o pornească pe drumuri, pentru că el știe foarte bine cuvintele Domnului, cu care nu o dată s-a mângâiat în anii de prigoană: “Nu te teme, turmă mică!”, “Bucurați-vă!”, “Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!”, “Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați!”.

Dacă ar fi fost chiar el, ceea ce eu, repet, nu cred, Părintele Iustin nu ar fi avut nevoie de dogmatica abia silabisită de un teolog sau altul care să-l învețe pe el despre sfârșitul lumii, pentru că el, părintele, știe pe de rost Scriptura, care spune că de ceasul acela nimeni nu știe, că se vor ivi proroci mincinoși care vor căuta să sperie lumea, că vor vorbi în numele Domnului oameni pe care El nu i-a cunoscut niciodată. Adevăratul Părinte Iustin a văzut și a auzit multe la viața lui, pe el nu-l duci de nas cu una, cu două, el le-ar fi spus “apostolilor” de azi ai armaghedonului că ceea ce propovăduiesc ei, sfârșitul iminent al lumii, dictatura guvernelor, teoria conspirației sunt basme și exagerări care apăreau încă de acum 30-40 de ani în broșurile martorilor lui Iehova și ale altor sectari, că industria de filmulețe cu 666 de pe internet e fabricată în laboratoarele acelorași sectari care, de-a lungul istoriei, au anunțat nu o dată sfârșitul lumii, îmbogățindu-se de pe urma naivilor care și-au vândut proprietățile pe nimic și s-au refugiat prin păduri așteptând venirea lui Mesia, în fine, că duhul cel bun, duhul adevărului nu propovăduiește în acest chip, nu acesta e glasul Sfinților Părinți, nu acesta e duhul Ortodoxiei. Părintele Iustin, dacă ar fi fost el, ne-ar fi întrebat nu dacă avem carnete de șofer cu cip, ci dacă îl mai avem pe Hristos în inimi, dacă ne-am împărțit pâinea cu cel flămând, dacă am îmbrăcat un sărac, dacă ne mai rugăm, dacă ne mai iubim aproapele necunoscut, dacă ne mai e rușine măcar de noi înșine, dacă ne mai gândim la moarte – și abia atunci, aflând care e măsura noastră duhovnicească ar fi putut, nu să ne sperie cu sfârșitul lumii, ci să ne mustre cu cuvintele Domnului: “Pocăiți-vă!”.

Părintele Iustin cel adevărat are darul discernământului, al dreptei socotințe, plus că are mereu un înger cu el, care l-ar fi avertizat că, în aceste vremuri, ispita cea mai mare nu sunt cipurile, ci dezbinarea Bisericii, compromiterea ierarhilor, strecurarea neîncrederii în preoți și alte asemenea lucrări drăcești. Îngerul i-ar fi arătat negreșit părintelui pe cei care, îmbrăcați în blănițe de oi croite după stilul vechi, au găsit în denunțarea urgentă a apocalipsei un excelent prilej de a denunța Biserica dreptmăritoare și ierarhii ei. E clar că adevăratul părinte Iustin, binecuvântat fiind el cu dreaptă socotință, nu și-ar fi lăsat ucenicii să piardă vremea cu afișe anti-cip și broșuri cu 666, ci i-ar fi pus la treabă, de pildă să traducă Sfinții Părinți, să scoată la lumină tezaurul învățăturii ortodoxe, i-ar fi învățat să poarte nu insulte și blesteme, ci polemici teologice cu intelectualii potrivnici Bisericii, iar noaptea, noaptea nu i-ar fi lăsat pe computere să smintească lumea cu spaime eshatologice, așa cum un părinte bun nu-și lasă copiii să piardă vremea pe calculator, ci i-ar fi pus pe toți la rugăciune, la slujbe, la psaltiri – este oare o armă mai puternică împotriva diavolului și a lucrării sale?

Dacă ar fi fost chiar el, ascultătorul și duhovnicescul Părinte Iustin nu ar fi îngăduit ca de la amvonul bisericii sfințite de arhiereu să fie ponegrit chiar arhiereul, sau dacă ar fi auzit așa ceva, ar fi ieșit din strană și ar fi amintit imediat cuvintele Părinților, “unde e episcopul, acolo e și Biserica”, pentru că sminteala, neîncrederea, judecata nu trebuie semănate din amvon. Adevăratul Părinte Iustin n-ar fi crezut în șoaptele colportate de unii sau alții, în zvonurile iscate din cine știe ce tenebre, ci s-ar fi întrebat în adâncul inimii sale: știu eu că acesta e adevărul? pot eu să jur înaintea altarului că arhiereul meu e vândut? știu eu frământările și răspunderile unui arhiereu în aceste vremuri grele, știu eu planul și lucrarea lui Dumnezeu prin episcopul său, sunt eu pus să judec Sinodul? Dar mai ales, adevăratul Părinte Iustin și-ar fi spus: eu pot să am îndoieli, eu pot să mă las ispitit, dar am oare dreptul să-i ispitesc pe aceștia mai mici de lângă mine? Pot oare să-i târăsc și pe ei în starea aceasta infernală a neîncrederii, a spaimei, a bănuielilor, a disperării? Pot să le spun să nu-și mai creadă păstorii care au carduri cu cip, să lase bisericile pentru că sunt frumoase, dar nu mai au har? Pot să-i spun celui care nu se duce la examenul de titularizare pentru că a auzit de la ucenicii mei că foile de concurs sunt ștampilate cu un cod de bare, foarte bine, nu te du, rămâi fără slujbă, lasă că are Domnul grijă de nevasta și de copiii tăi? Pot să-l numesc “căzut din har” pe fratele meu, preotul de parohie, doar pentru că se folosește de un card cu cip? Pot să-mi asum acest rol de profet al unei apocalipse anunțate prin youtube?

“Nu pot”, răspunde adevăratul Părinte Iustin la toate aceste întrebări și la atâtea altele nerostite. Știu eu că așa răspunde, am și eu îngerul meu care mă învață (deși, ca un păcătos ce sunt, nu-l ascult tot timpul).

“Eu nu pot. Să propovăduiască bătrânul acela, care mi-a furat chipul și numele, cât o vrea armaghedonul și apocalipsa, neîncrederea și spaima, neascultarea și răzvrătirea. Eu o să le spun că Biserica lui Hristos nici porțile iadului nu o vor birui. Că sunt vremuri grele, dar că nu trebuie să ne pierdem speranța. Că vor veni vremuri și mai grele, dar Hristos este cu noi. Că atunci când ni se amenință drepturile duhovnicești trebuie luptat cu arme duhovnicești, dar când ni se amenință drepturile civile, trebuie luptat cu arme civile. Că de Hristos nu ne pot despărți nici cardurile, nici cipurile, așa cum nu ne despart laptopurile sau telefoanele mobile. Că războiul duhovnicesc nu este cu codul de bare, ci cu păcatele noastre, mai ales cele ale acestui timp – nepăsarea, lăcomia, desfrânarea, invidia. Că rămân în Biserica aceasta și cer tuturor să rămână în Biserica aceasta și în ascultare de ierarhii ei, pentru că, și atunci când ierarhii greșesc, și atunci când fac bine, dreptatea și adevărul se vădesc tot în această Biserică, așa cum s-a arătat în toată istoria ei. Că, la urma urmei, mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei.”

Iată de ce, frate Serafim, spun că îl iubesc pe adevăratul părinte Iustin. Cine altcineva ar mai putea spune cu atâta credință aceste cuvinte: Mai bine să mă înșel în Biserică și cu Biserica împreună, decât să am dreptate în afara ei. Fie și numai pentru aceste cuvinte, pentru această credință mărturisită cu smerenie și speranță – și tot este destul pentru ca Hristos să se milostivească de noi și să ne îndrepte pe calea cea bună.

Dar m-am întins destul pentru un simplu mesaj pe e-mail, mai ales că l-am scris dintr-o suflare, chiar dacă nu sunt sigur că am spus totul. M-am și aprins, am fost probabil și nițel patetic, dar îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să spun ce am de spus. Spun pe față, pentru că, la fel ca și tine, nici eu nu am nimic de ascuns. (Mă gândesc chiar că ar trebui făcut ceva, o regulă, – măcar pentru aceia dintre noi care ne regăsim în demnitatea și responsabilitatea de persoane, nu de nick-name-uri- , ca toate comentariile anonime să fie interzise. Atât opiniile, cât și înjurăturile trebuiesc asumate. Cyber-pravoslavnicii care “luptă” la adăpostul anonimatului ar trebui să-și aducă aminte că mărturisitorii credinței nu o “dădeau anonimă”, vorba lui Caragiale).

Am încercat să postez acest mesaj în secțiunea de “comentarii” la scrisoarea către ÎPS Teofan, dar nu am reușit. Așa că, deși ți-am scris în particular, poți să faci public acest mesaj, dacă vei găsi de cuviință. În fond, e o mărturie în plus, îl consider un apel la discernământ către toți cei care se simt într-un el sau altul părtași la viața Bisericii.

Ioan-Florin Florescu, preot