Despre sclavia moderna from Kindelina Nova on Vimeo.

Dumnezeu a rînduit ca, în ultimii ani, să mă documentez îndelung despre cît şi cum cred românii. Am cunoscut sute de comunităţi, parohii şi mănăstiri, cu preoţi, stareţi şi credincioşi, oameni de toată mîna, de la vlădică pînă la opincă. Concluzia e tristă. Dacă prea mulţi clerici sînt numai nişte politiceni sadea, care învîrt credinţa ca pe o cheie de la lada de zestre, în turmă ignoranţa naşte monştri.

Românii cred puţin şi aiurea. Motiv pentru care nici nu se comportăm creştineşte. N-au milă, căci altminteri „Grădina Maicii Domnului” n-ar fi campioana lumii civilizate la avorturi. N-au dragoste, pentru că altfel nu s-ar înregistra atîtea crime, violuri, bătăi conjugale şi alte bestialităţi. Îşi fac idoli din oameni şi urăsc cu nesaţ. Sînt capabili de fapte odioase imediat după ce au ieşit de la Sfînta Liturghie. Iar mulţi dintre cei mai „practicanţi” fie cultivă o sumă de superstiţii şi de obiceiuri păgîne, fie combină, deconcertant, creştinismul cu alte „credinţe”, de la cele în reîncarnare şi în horoscop pînă la cele în extratereştri şi yoga. Dacă îi întrebi cum pot crede deodată în ortodoxie şi în reîncarnare, te privesc compătimitor şi se lansează în explicaţii dintre cele mai ciudate, cînd nu te contrează tot cu o întrebare: „De ce n-aş crede?”. Pe de altă parte, după cum o arată şi un sondaj de opinie recent, destui ortodocşi cu numele cred în Rai, dar nu şi în existenţa iadului.

Un prieten, preot misionar într-un spital, a contabilizat zeci de superstiţii în care oamenii, cei mai mulţi aflaţi în situaţii-limită, cred mai puternic decît în învăţătura Bisericii. Eu însumi am notat numeroase „apucături” străvechi, ale căror origini şi semnificaţii nu le mai cunosc nici bătrînii cei mai bătrîni ai locului, dar care sînt ţinute cu sfinţenie. Preoţii ridică neputincioşi din umeri şi rabdă, dacă vor să-şi păstreze enoriaşii.

Să nu credeţi că astfel de haloimăs este numai în minţile mai puţin întrebuinţate, ci şi în destule capete de „intelectuali”. Astfel încît, dacă te pune îngerul să începi a le risipi eresurile apelînd la Sfînta Scriptură, la Sfînta Tradiţie, la hotărîrile Sinoadelor ecumenice sau la Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, odată îţi opun cărţi din seria Codul lui Da Vinci. În general, „intelectualii” care admit existenţa lui Dumnezeu consideră inutil să meargă la biserică şi jenant să aibă un duhovnic; se declară adepţi ai unei relaţii „directe” cu divinitatea.

Totuşi, sînt şi unii care îşi justifică rătăcirile prin bogate trimiteri, în interpretare proprie, taman la scrierile pe care le citezi în sprijinul tău. O fac volubili şi zîmbitori, cu o dexteritate de racolatori neoprotestanţi care te lasă bouche bée.

În fine, cei mai periculoşi sînt zeloţii, adică ultraşii ortodocşi. Intoleranţi, agresivi şi cu un aplomb de tip electoral. Chiar dacă unii dintre ei au aflat în ce cred creştinii, nu gustă decît coaja credinţei, avînd păreri pure şi dure despre miez. Dragostea, smerenia, nădejdea sînt pentru ei noţiuni abstracte, pe care nu ţin deloc să le trăiască. În general, ei subordonează ortodoxia naţionalismului şi se împart în „bisericuţe” după numele „duhovnicului” lor, care e mai grozav decît al altora. Sînt pătrunşi de misiunea pe care cred că o au şi văd duşmani în tot locul. Ierarhia le pare un moft. Sînt un soi de kamikaze ai ortodoxiei, care se aruncă în aer cu Biserică cu tot, pretinzînd că se jertfesc pentru apărarea ei.

Sigur că într-o ortodoxie atît de plină de culoare, există şi un lustru de bine. Spre deosebire de alte ţări zis ortodoxe, ca Bulgaria, Serbia sau Grecia, la noi bisericile sînt pline duminica. De cîteva ori pe an au loc pelerinaje uriaşe la moaştele unor sfinţi. Oamenii îşi mai sfinţesc casele şi maşinile, cam toţi însurăţeii se cunună religios, copiii sînt botezaţi.

Cu toate astea, dacă îi întrebi pe români în ce cred, ai mari surprize. Nevoia de catehizare a românilor e o urgenţă asupra căreia voi reveni.

* Text apărut în nr. 90 al revistei ROST, august 2010