Stiri Ortodoxe

Nevoia de catehizare a României

August 31st, 2010, No Comments

Dumnezeu a rînduit ca, în ultimii ani, să mă documentez îndelung despre cît şi cum cred românii. Am cunoscut sute de comunităţi, parohii şi mănăstiri, cu preoţi, stareţi şi credincioşi, oameni de toată mîna, de la vlădică pînă la opincă. Concluzia e tristă. Dacă prea mulţi clerici sînt numai nişte politiceni sadea, care învîrt credinţa ca pe o cheie de la lada de zestre, în turmă ignoranţa naşte monştri.

Românii cred puţin şi aiurea. Motiv pentru care nici nu se comportăm creştineşte. N-au milă, căci altminteri „Grădina Maicii Domnului” n-ar fi campioana lumii civilizate la avorturi. N-au dragoste, pentru că altfel nu s-ar înregistra atîtea crime, violuri, bătăi conjugale şi alte bestialităţi. Îşi fac idoli din oameni şi urăsc cu nesaţ. Sînt capabili de fapte odioase imediat după ce au ieşit de la Sfînta Liturghie. Iar mulţi dintre cei mai „practicanţi” fie cultivă o sumă de superstiţii şi de obiceiuri păgîne, fie combină, deconcertant, creştinismul cu alte „credinţe”, de la cele în reîncarnare şi în horoscop pînă la cele în extratereştri şi yoga. Dacă îi întrebi cum pot crede deodată în ortodoxie şi în reîncarnare, te privesc compătimitor şi se lansează în explicaţii dintre cele mai ciudate, cînd nu te contrează tot cu o întrebare: „De ce n-aş crede?”. Pe de altă parte, după cum o arată şi un sondaj de opinie recent, destui ortodocşi cu numele cred în Rai, dar nu şi în existenţa iadului.

Un prieten, preot misionar într-un spital, a contabilizat zeci de superstiţii în care oamenii, cei mai mulţi aflaţi în situaţii-limită, cred mai puternic decît în învăţătura Bisericii. Eu însumi am notat numeroase „apucături” străvechi, ale căror origini şi semnificaţii nu le mai cunosc nici bătrînii cei mai bătrîni ai locului, dar care sînt ţinute cu sfinţenie. Preoţii ridică neputincioşi din umeri şi rabdă, dacă vor să-şi păstreze enoriaşii.

Să nu credeţi că astfel de haloimăs este numai în minţile mai puţin întrebuinţate, ci şi în destule capete de „intelectuali”. Astfel încît, dacă te pune îngerul să începi a le risipi eresurile apelînd la Sfînta Scriptură, la Sfînta Tradiţie, la hotărîrile Sinoadelor ecumenice sau la Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, odată îţi opun cărţi din seria Codul lui Da Vinci. În general, „intelectualii” care admit existenţa lui Dumnezeu consideră inutil să meargă la biserică şi jenant să aibă un duhovnic; se declară adepţi ai unei relaţii „directe” cu divinitatea.

Totuşi, sînt şi unii care îşi justifică rătăcirile prin bogate trimiteri, în interpretare proprie, taman la scrierile pe care le citezi în sprijinul tău. O fac volubili şi zîmbitori, cu o dexteritate de racolatori neoprotestanţi care te lasă bouche bée.

În fine, cei mai periculoşi sînt zeloţii, adică ultraşii ortodocşi. Intoleranţi, agresivi şi cu un aplomb de tip electoral. Chiar dacă unii dintre ei au aflat în ce cred creştinii, nu gustă decît coaja credinţei, avînd păreri pure şi dure despre miez. Dragostea, smerenia, nădejdea sînt pentru ei noţiuni abstracte, pe care nu ţin deloc să le trăiască. În general, ei subordonează ortodoxia naţionalismului şi se împart în „bisericuţe” după numele „duhovnicului” lor, care e mai grozav decît al altora. Sînt pătrunşi de misiunea pe care cred că o au şi văd duşmani în tot locul. Ierarhia le pare un moft. Sînt un soi de kamikaze ai ortodoxiei, care se aruncă în aer cu Biserică cu tot, pretinzînd că se jertfesc pentru apărarea ei.

Sigur că într-o ortodoxie atît de plină de culoare, există şi un lustru de bine. Spre deosebire de alte ţări zis ortodoxe, ca Bulgaria, Serbia sau Grecia, la noi bisericile sînt pline duminica. De cîteva ori pe an au loc pelerinaje uriaşe la moaştele unor sfinţi. Oamenii îşi mai sfinţesc casele şi maşinile, cam toţi însurăţeii se cunună religios, copiii sînt botezaţi.

Cu toate astea, dacă îi întrebi pe români în ce cred, ai mari surprize. Nevoia de catehizare a românilor e o urgenţă asupra căreia voi reveni.

* Text apărut în nr. 90 al revistei ROST, august 2010

ROST: Silviu Dragomir, un mare istoric

March 15th, 2010, No Comments

A apărut numărul 85 al revistei „Rost”, care îi este dedicat unui mare istoric şi unui făuritor de istorie: Silviu Dragomir. Silviu Dragomir a fost profesor universitar – specializat în istoria popoarelor sud-est-dunărene (cu lucrări de referinţă despre vlahi şi morlaci, dar şi despre… uniaţia din Ardeal), academician, patriot autentic, deţinut politic în regimul comunist, epurat din învăţămînt şi revenit apoi timid în cercetare – dar urmărit de Securitate pînă în 1962, cînd a murit.

Vă recomand, de asemenea, articolele: „Finanţarea” prăbuşirii învăţământului românesc, de Mihail Albişteanu, Ion Moraru: „Secera şi ciocanul sunt semnele morţii”, un interviu de Iulian Rusanovschi, Despre arta unor deţinuţi politic, de Teodora Roşca, Nae Ionescu şi învăţământul teologic, de Constantin Mihai, Relaţiile româno-ruse, de Daniel Focşa, Revoluţia lui Robespierre şi tragedia unei false justiţii, de Dragoş Moldoveanu, Rarău, culme a spiritualităţii româneşti, de Erast Călinescu.

ROST: Pentru o politică de tip creştin

February 14th, 2010, No Comments

A apărut nr. 83 – 84 al revistei ROST, care îi este dedicat unuia dintre cei mai luminoşi şi duhovniceşti părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române, arhim. Vasile Vasilachi, cel sub oblăduirea căruia s-a desfăşurat mişcarea spirituală “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim.

ROST: J.V. Iamandi, un boier al românismului

December 26th, 2009, No Comments

Deschid sesiunea de pariuri: cine va cîştiga alegerile prezidenţiale?

November 17th, 2009, No Comments

Cîştigătorului îi ofer un abonament pe un an la revista Rost şi respectul meu

Cum poate muri o idee frumoasă

November 11th, 2009, No Comments

Întîlnirea truditorilor la ROST. Putna, 2005

Oricum, noi vom continua să scoatem ROST, fie şi numai pentru abonaţi, dacă altfel nu se poate. Dar ne-ar prinde foarte bine puţină solidaritate din partea dvs, a cititorilor noştri. Unde Dumnezeu vede dragoste şi împreună-lucrare, pune şi El mîna.

* Acest text a apărut ca editorial în ROST nr. 80 – 81.

ROST pe noiembrie: Marii duhovnici şi racilele veacului

November 8th, 2009, No Comments

De joi, 12 noiembrie, va fi pe piaţă numărul dublu pe octombrie şi noiembrie al revistei ROST. La fel de consistent cum v-a obişnuit (aproape 100 de pagini dense), îi este închinat părintelui arhimandrit Roman Braga (87 de ani), supranumit aici „monahul cu inimă de prunc” – pentru curăţenia sa sufletească şi bunătatea pe care o răspîndeşte în jur. Părintele Roman Braga a făcut parte din mişcarea “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim – mişcare de rezistenţă spirituală şi de desăvîrşire prin Rugăciunea Inimii, organizată de părintele Daniil – Sandu Tudor şi duhovnicul rus Ioan Kulâghin. Pentru apartenenţa sa la “Rugul Aprins”, părintele Roman a fost închis de regimul communist. După eliberare, a reuşit să fugă în SUA, unde trăieşte şi astăzi, fiind stareţul mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction – Michigan. Este cunoscut în America şi ca duhovnicul copiilor, părintele Roman ocupându-se toată viaţa de educaţia religioasă a celor mici.
Nu rataţi nici articolele: “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»” (despre legalizarea prostituţiei), de Răzvan Codrescu; “Eminescu te învaţă să gândeşti româneşte” – un interviu cu cea mai tânără cercetătoare a operei “omului de plin al culturii române”, Miruna Lepuş, de Silviu Man; “Despre anatomia inimii triste la român”, de Dan Puric; “Lungul drum spre credinţă al lui Klaus Kenneth” (despre convertirea la ortodoxie, după patru decenii de căutări spirituale prin toate marile religii, a unui elveţian, sub influenţa părintelui Sofronie Saharov de la Essex – cel care i-a fost duhovnic unui alt mare convertit, pr. Rafail Noica,), de Octavian Dărmănescu; “60 de ani de la al doilea val de deportări în Siberia”, de Viorica Olaru-Cemârtan , “Cu părintele Calciu, la trei ani de la despărţire”, de Teodora Roşca; “Un om cât o civilizaţie: Părintele Sofian”, de Paul S. Grigoriu; “Ortodoxia şi «zeul toleranţei»”, de Costion Nicolescu.

Părintele Iustin Pârvu: “Revista ROST va rămîne fără egal”

October 22nd, 2009, No Comments

Răsfoiţi ROST online!

October 16th, 2009, No Comments

Un prieten a făcut pe site-ul său astfel încît cititorii variantei electronice ai revistei ROST să se bucure mai mult cînd o deschid Pînă cînd vom reuşi să aducem la zi site-ul www.rostonline.org, mai răsfoiţi ROST aici. Lectură plăcută!

La mulţi ani, domnule Paul Goma!

October 3rd, 2009, No Comments

ROST NR. 79. Monahul Atanasie, un apologet incandescent

October 2nd, 2009, No Comments

Dialog Gabriel Stănescu – Claudiu Târziu: Despre proiectul ROST şi provocările veacului

August 17th, 2009, No Comments

Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stanescu, a aparut in ultimul numar al revistei romano-americane Origini [nr. 4-5 (141-142), aprilie-mai, 2009], din pacate cu grave scapari de corectura.

Avem ingaduinta celui intervievat de a-l retipari aici, intr-o forma ameliorata.

D-l Claudiu Tarziu, prin constanta si consistenta stradaniilor sale din ultimul deceniu, mai ales in cadrul Asociatiei “Rost” si al revistei omonime, a devenit – in pofida tineretii, sau poate tocmai in virtutea ei – una dintre vocile cele mai indrituite ale noii drepte crestine romanesti. O voce care merita sa fie cit mai larg mediatizata. (Redactia Puncte cardinale)

Gabriel Stanescu: Stimate domnule Claudiu Tarziu, sinteti fondatorul si editorul unei reviste de cultura si spiritualitate ortodoxa, binecunoscute in Romania. Cum s-a nascut ideea infiintarii acestei reviste si in ce masura sinteti convins ca are un impact important intr-o societate postcomunista in care se pastreaza in constiinta mireanului nostru o serie intreaga de prejudecati si sechele atee?

Claudiu Tarziu: Draga domnule Gabriel Stanescu, daca nu eram convins ca revista Rost va putea avea o influenta in lumea romaneasca, nu as fi creat-o. Aceasta publicatie nu este o jucarie personala, nu este rodul vreunui orgoliu si nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurectia morala si spirituala a romanilor de pretutindeni al Asociatiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una in duh ortodox, dar nu se ocupa doar de viata Bisericii, ci are inca doi piloni: cultural si politic. De altfel, se si subintituleaza explicit: revista de cultura crestina si politica. Sintem convinsi ca politicul, pentru a fi in slujba binelui public – asa cum se cuvine – trebuie sa fie nutrit de credinta, iar cultura fara Dumnezeu e doar aflare in treaba, pe cind cultura crestina poate zidi.

Organizatia si revista s-au nascut din initiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserica, intre care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator si de liant. Au venit in gruparea aceasta oameni cu pregatiri, virste, realizari profesionale, temperamente si aspiratii dintre cele mai diferite. Sint preoti, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvisti, jurnalisti, sociologi, avocati, politologi, economisti etc. Toti sintem legati intre noi si motivati in demersul nostru de credinta in Dumnezeu si de dragostea fata de neamul romanesc.

Am avut privilegiul ca inca de la inceputul acestei intreprinderi, in 2002, sa fim girati, la modul onorant si indatoritor deopotriva, de un grup de vechi luptatori anticomunisti – care si-au probat credinta prin jertfa in temnitele comuniste timp de zeci de ani –, in frunte cu regretatul parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost si presedinte de onoare. Din Senatul Asociatiei “Rost”, condus de scriitorul si fostul detinut politic Marcel Petrisor, a facut parte si o legenda a luptatorilor anticomunisti din munti, regretatul Ion Gavrila Ogoranu, si mai fac parte inca o serie de modele vii pentru noua generatie, cum sint poetul, istoricul si fostul detinut politic Demostene Andronescu sau fostul detinut politic Petru C. Baciu.

In privinta sechelelor si prejudecatilor care ne trag pe noi romanii in jos, menirea noastra este tocmai aceea de a ajuta lumea romaneasca sa-si re-gasesca rostul pierdut in comunism, redescoperindu-se pe sine, in primul rind prin recursul critic la o traditie legitimanta, deopotriva nationala si europeana. Iar cei sase ani scursi deja de cind am fondat organizatia si revista omonima sint de natura sa ne dea sperante ca efortul nostru nu este zadarnic. Am reusit in acesti ani sa facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: sa coagulam un grup de elita, care sa analizeze pertinent problemele lumii romanesti si sa propuna solutii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectiva conservatoare.

G. S.: Cum vedeti o schimbare la fata a Romaniei pornind de la morala crestina?

Cl. T.: Mai intii observ cu bucurie ca Romania nu a fost descrestinata, asa cum s-a intimplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia in detrimentul credintei. Nici inainte de comunism, nici in timpul acestei napaste de 45 de ani, nici dupa. Si nu neaparat pentru ca romanul nu ia nimic in serios, asa cum s-a spus, ci, dupa mine, pentru ca romanul e conservator din fire: el s-a nascut crestin si nu-l convingi sa renunte la icoana, la biserica si la preotul lui.

Desigur, nu ne amagim cu ideea ca Romania este Gradina Maicii Domnului. Nu este, ca daca ar fi, n-am fi inregistrat milioane de avorturi in ultimii 20 de ani, n-am vedea batindu-se crestinii la coada la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcatuit in mare parte din “printi” ai Bisericii si care isi permite sa treaca nonsalant peste tradari ale credintei precum aceea comisa de IPS Nicolae al Banatului, care s-a impartasit cu greco-catolicii.

M-ati intrebat de morala crestina. Aceasta se poate confunda cu morala laica. Si una, si cealalta iti spun sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu inseli etc. Dincolo de morala, pentru o adevarata schimbare la fata, Romania are nevoie de traire crestin-ortodoxa.

Sigur, spre deosebire de alte popoare, romanii inca umplu bisericile in fiecare duminica, construiesc biserica dupa biserica, manastire dupa manastire, de 20 de ani incoace – intr-un efort demn de toata lauda, dar care ar trebui canalizat, in opinia mea, de catre preoti si spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre cladiri –, inca acorda un respect deosebit preotilor, tin posturile mari, cinstesc sarbatorile crestine s.a.m. d. Mai avem insa mult pina sa ne traim credinta deplin.

Una peste alta, cred ca demersul “Rost” nu este asemanator predicatorului din pustiu, nu vine intr-un desert spiritual, ci porneste de la premise foarte promitatoare. Iar ca “Rost” sint multe alte organizatii si publicatii ale laicatului. Mai ales in ultimii ani am observat o emulatie de exceptie pe directia asta. S-au facut remarcati apologeti cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, sau ca mai tinerii Mircea Platon si Danion Vasile. Au aparut noi reviste ortodoxe, in care se manifesta o credinta barbateasca, sanatoasa, in care spiritul critic isi indeplineste functia lui naturala de indreptare.

Pe de alta parte, inca lipseste, din nefericire, dialogul si impreuna-lucrare intre intelectualii din Biserica si ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericeasca (in cea mai mare parte a sa, nu integral, caci sint si exceptii) nu intelege sa se foloseasca de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au in general tendinta de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sint arhiereii care, precum vladica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, pot si vor sa intretina dialogul si colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocsi.

Lamura neamului, din care fac parte si unii, si ceilalti, are responsabilitatea indreptarii poporului pe calea cea buna. Si este important ca aceasta lamura sa fie unita in actiuni.

G. S.: Care credeti ca sint valorile pe care trebuie sa le aparam de influentele negative ale societatii de consum?

Cl. T.: Dupa caderea comunismului in Est, ne-am aruncat, fara plasa de siguranta, in bratele capitalismului salbatec. Lipsurile indurate in vremea dictaturii sint razbunate si de romani printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decit un efect al unui fenomen cu implicatii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai daunatoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitiva a tuturor minoritatilor –, nivelarea sociala, etnica si culturala – pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizarii, un Ovidiu Hurduzeu, de pilda, a scris extraordinar de limpede si de bine argumentat, inclusiv in paginile revistei Rost.

Pentru a te salva din calea tavalugului, calea e una singura: intoarcerea la – sau, dupa caz, ancorarea in – valorile perene: credinta in Dumnezeu, traditia, familia…

Prin globalizare, cu tot sirul sau de politici si inginerii sociale, tocmai in aceste valori se loveste cel mai puternic. Credinta este scoasa din sfera publica, precum o boala rusinoasa, traditia este contestata, familia este dizolvata – prin incurajarea unei vieti “libere” de orice contract, de orice conventie, in fapt o viata de desfrinare, prin promovarea agresiva a homosexualitatii, prin “planificarea familiala” etc., etc.

G. S.: Care ar fi diferentele dintre ortodoxie si neoprotestantism?

Cl. T.: Sint diferente esentiale de raportare la Dumnezeu, la Sf. Scriptura, la icoana, la rolul Bisericii, la viata. Ar fi otios sa intram acum in detalii. Esential mi se pare ca nu poti amesteca lucrurile si nu poti spune ca exista mai multe adevaruri. Exista un singur Adevar treimic, o singura Biserica – pe care noi, ortodocsii, o marturisim in simbolul de credinta ca pe Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca –, exista un singur sens al vietii, mintuirea, si un singur mod de a te mintui, credinta cea adevarata, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox si o marturisesc, fara a incerca sa impun nimanui credinta mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator si periculos sa declari ca toate “traditiile” sint adevarate si bune si sa incerci o unificare a denominatiunilor crestine sub aceeasi palarie, asa cum intentioneaza miscarea ecumenista. Cine incearca asa ceva imi primejduieste mintuirea si, deci, nu poate fi prietenul meu.

G. S.: Se poate interpreta tendinta actuala de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflata a tendintei generale de globalizare?

Cl. T.: Ecumenismul e forma de globalizare spirituala. Insa, in opinia mea, ecumenismul a murit inainte de a se naste. Ce se face acum este doar mentinerea unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele, care totusi impiedica declararea mortii, sint exclusiv politice. Cu alte cuvinte, asa cum ne-au avertizat multi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai ca este o erezie, dar este si exclusiv politica, fara urma de credinta. Folosesc aici termenul de ecumenism nu in sensul de dialog si de colaborare, altminteri firesti, ci in acela de sicretism religios, de abandon al propriei credinte, de amestec al “traditiilor”.

G. S.: Credeti ca ordodoxia ar putea fi o piedica in efortul actual de integrare reala in Uniunea Europeana sau, dimpotriva, ca ortodoxia este expresia specifica a spiritualitatii romanesti, un dat fara de care nu putem vorbi de un specific national, de o identitate culturala?

Cl. T.: Cred cu tarie in asta: ca poporul roman s-a nascut crestin. Pina la 1054 crestinismul a fost una, adica dreapta credinta, orto-doxie. Catolicii s-au desprins de Biserica din ambitie umana, iar toate inovatiile pe care le-au adus dreptei credinte, pentru a-si justifica actiunea schismatica, nu mai sint in duh cu mostenirea hristica transmisa prin Sf. Apostoli. In aceste conditii, se pune din nou intrebarea la care un Nae Ionescu a dat un raspuns radical: sint romani romanii de alte confesiuni?

Eu cred ca ei isi pastreaza calitatea etnica de romani, chiar daca parte din spiritualitatea si din zestrea lor culturala este diferita. Este ca si cum un om si-a pierdut un brat sau un picior: supravietuieste, dar nu mai este intreg. Asta pe de o parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integram in Uniunea Europeana pe temeiuri confesionale, iar credinta noastra n-ar trebui sa incurce pe nimeni intr-un proces strict politic si administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxa Romana nu s-a pronuntat in chestiuni de integrare. Biserica va lua pozitie numai atunci cind, prin actiunile sale, Uniunea Europeana va aduce atingere credintei noastre.

De pilda, daca Parlamentul European hotaraste ca, de miine, Romania si celelalte state membre trebuie sa dezincrimineze prostitutia, sa permita casatorii intre homosexuali si adoptarea de copii de catre cupluri de homosexuali, sau sa nu mai accepte construirea bisericilor mai inalte de cinci metri, sau sa scoata toate crucile din spatiul public, inclusiv de la raspintiile drumurilor si de pe biserici, atunci Biserica – si ma refer aici nu numai la partea de administratie bisericeasca sau la ierarhie, ci la intregul popor binecredincios – este chemata sa se opuna, sa-si probeze credinta prin marturisire si, la nevoie, prin fapta, printr-o opozitie limpede.

Dar, in aceste conditii, ne vom pune intrebarea: in ce vrem sa ne integram? Bun, am fost siliti sa renuntam la o parte din suveranitatea si independenta noastra de stat si sa intram in UE, ca altfel ne pastea falimentul si poate – Doamne fereste! – dezintegrarea. Insa, cind ai de ales intre Hristos si orice de pe lumea asta, tu, crestin ortodox, nu mai stai pe ganduri.

Eu m-as bucura ca occidentalii sa-si dea seama ca in Est, in ciuda lungii dominatii comuniste, care a vrut sa ni-L scoata pe Hristos din inimi, exista o mare sensibilitate religioasa si ca e bine sa nu ne fie lezata aceasta sensibilitate.

G. S.: Cunoasteti articolul lui Eliade intitulat “De ce sint intelectualii lasi?”. Cum ati raspunde azi la aceasta intrebare?

Cl. T.: Am avut privilegiul de a cunoaste, de la o virsta foarte tinara, citiva fosti detinuti politici care mi-au indreptat pasii pe calea cea dreapta. De la ei stiu ca si in interbelic, si mai tirziu, in timpul comunismului, majoritatea celor care tradau, care deveneau colaborationisti, care faceau compromisuri majore si in puscarie, si in libertatea falsa din afara temnitei, erau intelectuali. Acesti prieteni ai mei mai in virsta, ei insisi intelectuali, cred ca intelectualii erau lasi si cedau mai repede pentru ca isi inchipuiau ca este mai importanta mintea lor, contributia lor stiintifica si creatia lor, decit singele lor, decit jertfa la care erau chemati pentru Hristos si pentru neam.

Astazi, mijloacele de constringere si de impingere catre tradare – tradarea credintei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubesti – s-au schimbat. Nu mai esti intemnitat, nu mai esti schingiuit, nu mai esti infometat… Pastrind proportiile si schimband ceea ce-i de schimbat, este diferenta dintre “reeducarea” de la Pitesti si “reeducarea” de la Aiud. In prima, tradarea se obtinea prin schingiuiri trupesti si prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar in a doua, tradarea era rodul unor presiuni psihologice si a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar in ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor si urmarea acelasi lucru: dezumanizarea celor supusi acestui proces.

Astazi, intelectualul are de ales intre a fi politically correct – ceea ce presupune usi deschise, posibilitati de avansare in cariera, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivaleaza cu marginalizarea sociala: devii nefrecventabil, esti privit cu suspiciune, dar si cu invidie pentru cerbicia ta; uneori esti concediat sub pretexte stravezii sau chiar pe motivul ca esti “extremist” etc. In functie de taria ta de caracter, de obligatiile familiale si de alti factori de presiune, alegi. Nu inseamna neaparat ca esti las, ci doar slab. Cunosc multi intelectuali care au aceleasi convingeri ca mine, dar n-ar indrazni sa si le exprime public, pentru a nu-si periclita pozitia sociala. Ca sa dau totusi o nota de optimism, cred ca Dumnezeu tine cu cei curajosi.

G. S.: Sinteti un intelectual tinar, activ, as spune chiar un personaj harismatic, model pentru generatia dvs. Ce va nemultumeste si ce va bucura in aceasta lume care isi cauta “rostul” vietuirii pe Pamint?

Cl. T.: Ma maguliti. Si sint destul de tinar inca pentru a mi se stimula mindria – ceea ce e un pacat… Dincolo de gluma, ma nemultumeste blazarea pe care o vad la cei mai multi din generatia mea si, inca si mai mult, ma indigneaza lipsa de entuziasm, de energie si de daruire pentru binele public pe care o intrezaresc la generatiile mai tinere. Cred ca mereu lumea a fost schimbata de catre tineri, ca e de datoria lor sa dea de pamint cu falsii idoli – cum sint azi cei legati de globalizare –, ca ei au forta si nebunia sa jertfeasca, pentru ca pe jertfa lor – si nu neaparat de singe – sa se intemeieze o lume mai buna. Pina la sfirsitul veacurilor, despre care nu stim cind va fi, ar trebui ca fiecare noua generatie sa-si propuna sa faca lumea mai buna. Or, acum vad niste tineri, vorba cuiva, gata imbatriniti, acriti, sceptici, cand nu cinici, pusi pe capatuiala, conformisti, degraba tradatori… E foarte trist!

Faptul care ma bucura, ma face optimist si intrucitva imi da motivatia pentru ceea ce fac tine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toti tinerii sint morti vii, exista inca destui care nu numai ca fac performanta profesionala, dar simt si nevoia sa construiasca si pentru altii. Sint destui tineri care isi asuma, intariti de credinta in Dumnezeu, rolul pe care odata l-au avut lupatorii anticomunisti din munti, si anume de a intretine speranta. Luptatorii aceia din munti – tineri si ei pe vremea aceea – nu erau suficient de multi si bine inarmati incit sa cistige razboiul cu un regim criminal, dar reuseau sa tina flacara sperantei aprinsa. Atit cit au fost ei de veghe in munti, romanii ceilalti, multi si lasi, sau doar neputinciosi, au nadajduit ca regimul va pica. Iar demnitatea noastra de neam ne-a fost salvata de aceiasi luptatori, care au aratat ca poporul roman nu baga capul in jug fara nici un fel de impotrivire.

G. S.: Ce personalitati ale lumii crestine ati cunoscut dupa decembrie ‘89 si ce transformari sufletesti s-au produs in sufletul dvs. dupa astfel de intilniri?

Cl. T.: Din pacate pentru mine, m-am mutat in capitala destul de tirziu, abia acum opt ani. Asa ca, prin forta imprejurarilor, am fost vaduvit de intilniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi placut sa ma pot impartasi spiritual, cultural. Regret enorm, de pilda, ca nu i-am cunoscut pe Petre Tutea sau Horia Bernea. Insa, cu toate acestea, ocupatia mea de jurnalist si faptul ca am intrat de foarte tinar in legatura cu fostii detinuti politici mi-au oferit ocazii sa cunosc un numar de personalitati proeminente ale lumii national-crestine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul si dojana parintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat intrucitva de parintele Iustin Parvu, staretul de la Petru Voda, de parintele Arsenie Papacioc, de IPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Razvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihailescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirila, Costion Nicolescu, Marcel Petrisor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu, si ma opresc aici, fiindca oricum sint mult mai multi si tot voi omite pe cineva.

I-am cunoscut, fara insa a fi in relatii apropiate, pe PS Justinian Chira, Episcopul Maramuresului si Satmarului, pe PS Ioan al Covasnei si Harghitei, pe parintele Constantin Galeriu, pe parintele Constantin Voicescu, pe parintele Teofil Paraian, pe parintele Grigorie Babus, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Sora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – si aici lista ar fi prea lunga.

Fiecare m-a imbogatit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut intii din cartile lor si apoi am vrut sa-i intilnesc fata catre fata. Cu altii s-a intimplat invers. Cred ca de la toti am inteles un lucru esential: cit de important este sa pastrezi calea imparateasca.

Nu pot spune ca vreunul mi-a provocat o schimbare sufleteasca majora, nici macar dintre cei care imi sint prieteni, cum e bunaoara d-l Razvan Codrescu. Dar cu totii m-au ajutat la o mai corecta intelegere a lumii, sa-mi ascut simtul pentru nuante, sa marturisesc intr-un fel ferm, limpede, dar fara stridente si neostentativ.

G. S.: Ce primejdii ne vor astepta in viitor? Sau altfel spus: ne putem astepta la ceva bun in viitor sau doar la manifestarea Raului in lume?

Cl. T.: Viitorul il stie doar Dumnezeu. Noi putem face supozitii pe baza a ceea ce se intimpla deja. Dar nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca niciodata. Cred ca va fi atita bine si atita rau in lume cit au fost si pina acum, poate cu o alta intensitate. Trebuie sa ne pregatim insa continuu, ca indiferent ce se intimpla pe lumea asta, tinta noastra, a crestinilor, este cistigarea imparatiei cerurilor.

G. S.: Cum vom putea lupta impotriva Raului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura si distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al supravietuirii speciei om?

Cl. T.: Stiu ca va voi spune un truism, dar poate pentru ca e asa, nu e foarte mult luat in seama: lupta cu raul din noi insine este cea mai importanta. Daca am duce o batalie pe viata si pe moarte cu pacatele noastre, cu gindurile noastre rele, cu ispitele, poate ca si lumea ar fi mai buna. De vreme ce toti ne lasam prada micilor nostri demoni interiori, nu ne putem plinge ca Raul e generalizat in lume. Pina sa ne faca Oculta sclavii pacatului, si deci victime ale diavolului, ne aruncam noi singuri in bratele vrajmasului, prin lipsa noastra de traire crestina, prin refuzul de a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Multi sintem crestini doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate ca ne si impartasim, daca avem cite un duhovnic mai blind, insa nu traim cu adevarat numai pentru Hristos.

Evident ca din toate caderile interioare multe isi au cauza si in exterior. Faptul ca, o data iesit pe strada, vezi imagini smintitoare, ca te enervezi in trafic si aproape ca esti impins sa injuri, sa gindesti rau, sa-ti faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar daca ai fi mai puternic duhovniceste, toate astea ar trece fara sa te atinga.

Apoi, vin si marile manevre, impingerea catre pacate mai mari, cum este pofta de averi nemasurate, stapinirea altor semeni si altele. Ca diavolul nu sta degeaba. Dar stim bine ca Il avem pe Hristos oricind si oriunde cu noi, daca ne rugam – asa cum ne invata duhovnicii. Sa plecam genunchii la rugaciune, sa incepem orice lucrare cit de mica inchinindu-ne si cerind ajutor Domnului, sa tinem posturile si sa respectam toate celelalte spuse de Biserica si ni se va da noua raspuns bun la toate provocarile veacului.

G. S.: Care sint maestrii dvs. spirituali, cei vazuti si cei nevazuti? Ce v-a determinat sa ii cunoasteti si sa-i iubiti?

Cl. T.: Iau referirea dvs. la “maestrii spirituali” in sensul cel mai larg si spun: modéle am avut si am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsa pe care am resimtit-o acut. Cind eram adolescent, si chiar mai tirziu, m-ar fi ajutat enorm sa am un mentor. Astazi, deja am ajuns la o virsta si la o experienta de viata cind nu mai am aceeasi nevoie. Dar, cum spuneam, modéle am avut, iar pe unele le-am numit. Parintele Calciu cred ca a fost cel mai puternic pentru mine, pentru ca ne asemanam si temperamental si a dovedit ca te poti ridica si din fundul iadului – unde s-a prabusit in timpul “reeducarii” de la Pitesti – la un nivel de credinta la care ma rog lui Dumnezeu sa ajung si eu.

Pe urma, am mai invatat de la prieteni mai in virsta destule lucruri. Mi-a placut sa am prieteni mai mari, pentru ca intotdeauna m-am simtit mai matur decit cei de virsta mea si pentru ca am vrut sa am de la cine invata.Insa, ca orice crestin, am si eu un duhovnic. El este indrumatorul meu spiritual.

G. S.: Cum va arata lumea de miine in conditiile in care, cum spunea Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc”?

Cl. T.: Daca i-ai luat omului verticala, se sufoca pe orizontala. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendentei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate sa nu-si dea seama ca el este neimplinit, in ciuda tuturor realizarilor pamintesti, din pricina faptului ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea putin, pentru ca multi sint si azi religiosi fara sa traiasca propriu-zis credinta, fiind pietisti, superstitiosi, conformisti, orice, dar nu traitori crestini. Omul restaurat, adica omul reindumnezeit, este ceea ce asteptam de la viitor. Si stim ca se va intimpla asta: unii vor fi, altii nu. Dar cu totii se vor infricosa la Parusie.

Interviu consemnat de
Gabriel STANESCU